Cronica unei morţi anunţate

      Una din chestiunile fierbinţi, în atenţia opinie publice sucevene, o constituie evoluţiile de la societatea care asigură termoficarea centralizată a municipiului. Normal să fie aşa pentru că  în joc se află confortul termic a peste 25 de mii de familii, dar şi  aproape 800 de locuri de muncă. Scriam, în urmă cu un an,  editorialul  „Termica la răscruce”. Îmi permit să reiau câte ceva din cele consemnate atunci.

      Creşterea preţurilor la cărbune şi evoluţiile de pe piaţa de energie electrică ar fi trebuit, în mod logic, să conducă la închiderea vechilor centrale şi, în paralel, la demararea unor investiţii, în pas cu evoluţia tehnologică şi cu cerinţele pieţei. Argumentele tehnice şi economice, care pledează limpede spre închiderea acestor centrale, se lovesc de o problemă socială gravă. CET-urile asigură agentul termic livrat populaţiei prin sistemele centralizate de distribuţie. În anul 2002, guvernul a transferat CET-urile către consiliile locale. De voie, de nevoie primăriile s-au trezit cu bolovanul termoficării legat de gât. Mai mult, ulterior, au trebuit să asigure şi parte din subvenţia la energia termică pentru populaţie. Misiune imposibilă, pentru că subvenţia ar fi devenit principalul devorator al bugetului local.

      Anul 2010 a adus emiterea, în concordanţă cu directivele europene, de către Agenţia Naţională de Reglementare a Energiei Electrice a două ordine care au îngropat definitiv bătrânele CET-uri. Este vorba de condiţionarea bonusării energiei electrice vândute către Transelectrica, operatorul sistemului energetic naţional, de randamentele centralelor. În aceste noi condiţii, începând cu luna iulie, practic CET-urile vor vinde energie electrică în pierdere şi se vor scufunda şi mai mult în datorii. Intrarea în incapacitate de plată a furnizorilor şi a salariilor fiind doar o chestiune de scurt timp. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte fără dubii situaţia dramatică în care se află acum toate aceste unităţi. În al doisprezecelea ceas, guvernul a constituit un colectiv de lucru interministerial care va trebui să prezinte concluziile până la 31 mai.

      Bugetele locale, şi aşa vlăguite, nu permit finanţarea din surse proprii a unor investiţii de anvergură, precum cele pentru construirea unor centrale noi sau pentru modernizări de amploare. Singura soluţie viabilă rămâne atragerea capitalului privat. Uşor de spus, greu de făcut în condiţiile de finanţare din contextul crizei economice. Singura municipalitate care a reusit atragerea capitalului privat în termoficare este cea din Ploiesti, unde nu întâmplător, se atinge preţul cel mai mic al gigacaloriei. Numai că acolo demersurile au fost pornite cu mai bine de 10 ani în urmă.

      Tentativa de vânzare de acţiuni la SC Termica SA, de anul trecut, a eşuat din lipsă de participanţi. Recent, Adunarea Generală a Acţionarilor a aprobat o nouă strategie privind atragerea capitalului privat, axată pe două direcţii paralele: în principal, rezolvarea termoficării municipiului prin construirea unei centrale moderne dimensionată pentru această activitate, în subsidiar, o nouă tentativă de retehnologizare a CET pe cărbune. Această strategie presupune, însă, disponibilizări masive de personal. Au urmat reacţiile sindicaliştilor care nu concep, nici în ruptul capului, că mulţi dintre ei îşi vor pierde locul de muncă şi care, ca tot românul la necaz, caută ţapi ispăşitori. Omeneşte este de înţeles. După ce ani la rând, în baza unui contract colectiv de muncă destul de călduţ (moştenit de pe vremea când CET era la Termoelectrica) au câştigat un salariu bunicel, acum, mulţi aflaţi în pragul pensiei şi cu profesii necăutate în alte domenii, salariaţii au în faţă perspectiva şomajului. Logic, însă, nu este de înţeles. Trebuie să fi naiv să îţi închipui că bugetul local sau central va putea acoperi pierderile centralelor sau că poate accepta cineva că sunt necesari 800 de angajaţi pentru a asigura termoficarea în 25 de mii de apartamente.


      Cei care, citind titlul, au făcut conexiunea cu faimosul roman de factură realist fantastică se vor întreba probabil ce legătură este între povestea celor de la SC Termica SA Suceava şi remarcabila scriere a lui Gabriel Garcia Marquez. Simplu. Sindicaliştii termoenergeticieni, priviţi ca personaj colectiv, sunt un fel de Santiago Nasar. Una din ironiile pe care este construită cartea constă în aceea că, până la sfârşitul zilei destinată crimei, întreaga localitate ajunsese să ştie că Santiago Nasar urma să fie ucis. Toţi – cu excepţia lui. La fel, sindicaliştii noştri, în timp ce toată lumea a înţeles că sistemul de termoficare centralizat a fost “ucis” de lipsa de viziune şi lipsa de restructurare în domeniul energetic al tuturor celor care au guvernat ţara în ultimii 20 de ani, par  a nu fi înţeles situaţia în care se află.

09:17
joi, 15 aprilie 2010

Taguri

Termica

Autor
Dragos Danubianu
Gazduit de Administrare Servere