Viaţa

   În zilele creaţiei, îndată după facerea omului, Dumnezeu se îngriji de prietenul acestuia, câinele. Şi-l îmblânzi pe câine şi-i mângâie grumazul şi botul, ca să-l încerce, şi-i zise:

   - Tu ai să  şezi în fiecare zi a vieţii tale în uşa casei şi ai să latri la oricine intră ori trece pe lângă ograda stăpânului tău. Iar pentru asta îţi dau de trăiti douăzeci de ani – ce zici, te învoieşti?

   - O, Doamne! răspunse câinele. Eşti fără de margini în bunăvoinţă, dar e prea mult timp pentru a sta şi a lătra în mijlocul desăvârşitei tale creaţii. Poate că ar fi bine, dacă nu te superi, să-mi laşi doar zece ani şi să-i păstrezi pentru alte trebuinţe divine pe ceilalţi zece?

   Şi Dumnezeu, în mărinimia şi socotelile lui, se învoi numaidecât.

   Veni apoi rândul maimuţei, căreia îi zise Dumnezeu:

   - Tu ai să-i înveseleşti pe oameni cu maimuţărelile tale şi ai să-i faci să  râdă. Iar pentru asta iţi dau de trăit douăzeci de ani.

   - Cum, Doamne, eu să mă măimuţăresc douăzeci de ani în lumea asta serioasă pe care tu ai zidit-o? Nu e cam mult? Oare n-ar fi de folos să primeşti şi de la mine îndărăt zece ani şi să-mi laşi de trăit doar zece?

   Şi Dumnezeu îşi dete acordul.

   Urmă, tot aşa, rostuirea vitei:

   - Tu ai să  te duci în toate zilele vieţii tale pe câmp cu stăpânul şi ai să suferi de arşiţa soarelui şi ai să ai viţei şi ai să dai lapte, ca să se poată întreţine familia stăpânului tău. Iar pentru asta iţi dau şaizeci de ani de viaţă.

   - Dar, Doamne, trebuie să accepţi că-mi hărăzeşti o viaţă destul de grea – cum oare să-ţi vină a crede că aş putea să rezist să trăiesc şaizeci de ani? Îngăduie să păstrez doar o treime din ce-mi dăruieşti şi să-ţi înapoiez restul...

   Ceea ce Dumnezeu nu refuză – şi trecu la om:

   - Mănâncă, dormi şi te veseleşte şi bucură-te în fiecare zi de viaţă, că eşti stăpânul a toate câte pe pământ există. Îţi dau de trăit douăzeci de ani.

   Vorbă  la care omul căscă ochii mari:

   - Numai atât, Doamne, cum asta? Atunci despre ce bucurii îmi vorbeşti? Când oare să dorm, să mănânc, să mă veselesc şi mă bucur? N-ar fi cu putinţă, dacă tot zici că ţii la mine, să-mi mai dai de trăit, pe lângă ai mei douăzeci de ani, pe cei patruzeci pe care ţi  i-a inapoiat vita şi pe cei zece rămaşi de la maimuţă şi încă pe cei zece de la câine?... Că parcă abia o viaţă de optzeci de ani ar începe să semene a viaţă omenească.

   - Sigur, sigur – zise Dumnezeu gânditor şi ezitant. Ei, dar până la urmă, cum vrei, fie precum ţi-e dorinţa.

   Încât iată de ce, spun unii, în primii douăzeci de ani de viaţă mâncăm, dormim şi ne distrăm – pentru ca în următorii patruzeci să muncim ca vita în soare spre a ne întreţine familia, după care ne maimuţărim vreo zece ani ca să ne înveselim nepoţii, iar pe ultimii zece îi petrecem pe prispa casei lătrând la toata lumea...