O imagine americană despre noi…

        Psihopatul de alături – lucrare a americancei Martha Stout, publicată în 2005 şi tradusă în româneşte în 2010 – este o carte de felul nu chiar obişnuit al celor care pot participa la schimbarea lumii. Oricât de incitantă însă, asta e totuşi o cu totul altă discuţie. Acum – doar reproducerea (cu, ici şi colo, economice suspensii) a unei pagini care trimite, de peste mări şi ţări şi dintr-un interes ştiinţific excelent slujit, la români şi la România. Şi precizarea onestă că e traba cititorului orice eventuală impresie că rândurile de mai jos ”pică bine” în contextul discuţiei publice româneşti din zilele din urmă pe tema susţinerii sociale a maternităţii şi a noului venit pe lume. Şi tot din îndatorare faţă de onestitate, n-aş ajunge unde am promis fără ca, mai întâi, în chestiune, să reproduc o opinie (citată de autoare) în materie de relaţie mediu socio-cultural – creştere : timpul potrivit pentru a se influenţa caracterul unui copil e de căutat cu o sută de ani înainte de naşterea copilului...

      Dar iată:

      „Tulburarea de ataşament este o boală tragică ce apare când ataşamentul la vârsta copilăriei mici este distrus din cauza incompetenţei parentale [...] sau pentru că bebeluşul este pur şi simplu lăsat prea mult timp singur [...]

      În Europa Occidentală şi în SUA (care, ironic, este una dintre societăţile cel mai puţin tactile din întraga lume), durerea şi pierderea determinate de tulburarea de ataşament au fost personal trăite de numeroase familii în timpul exploziei de compasiune de la începutul anilor 90, [generate de campania desfăşurată] în scopul adoptării de orfani din România. În 1989, când regimul comunist din România s-a destrămat, în întreaga lume au fost publicate fotografii îngrozitoare cu sute de copii orfani ţinuţi ascunşi de psihopatul dictator Nicolae Ceauşescu. Sub regimul lui, România a fost o naţiune săracă la limita subzistenţei şi totuşi Ceauşescu a interzis atât avortul, cât şi contracepţia. Din această politică au rezultat sute de mii de copii înfometaţi şi aproape 100.000 de orfani au ajuns în instituţii de stat. În general, în aceste orfelinate, raportul dintre copiii orfani şi numărul angajaţilor era de aproximativ 40 la 1. Condiţiile erau groaznic de insalubre şi, exceptând faptul că erau hrăniţi doar cât să fie menţinuţi în viaţă, bebeluşii şi copiii erau ignoraţi.

      Cea mai bună soluţie părea să fie aceea ca străinii îmbelşugaţi să adopte cât mai mulţi copii cu putinţă. Occidentalii şi americanii bine intenţionaţi au adus copii români în casele lor şi au încercat în mod iubitor să le redea starea de sănătate.

      Dar o familie din Paris a descoperit că minunata ei fiică româncă, în vârstă de 10 luni, era de neconsolat şi nu făcea decât să plângă şi mai tare atunci când cineva încerca să o ţină în braţe. Un cuplu din Vancouver a intrat în camera fiului adoptiv provenit din România, în vârstă de trei ani, şi a descoperit că acesta aruncase pe geam pisoiul familiei. Nişte părinţi din Texas au fost nevoiţi să recunoască faţă de ei înşişi că nu reuşesc să-l împiedice pe fiul de cinci ani să stea toată ziua cu privirea pierdută într-un colţ şi că uneori îi atacă răutăcios pe ceilalţi copii ai lor în mijlocul nopţii, când aceştia dorm.

      Europa Occidentală şi America importaseră un coşmar al tulburării de ataşament creat de un psihopat român sadic – care nici măcar nu se mai afla în viaţă. Fiind total lipsiţi de ataşament în fragedă pruncie, mulţi din aceşti copii salvaţi erau lipsiţi de afecţiune.

      În iunie 2001, noua conducere a României a dat un ordin de interzicere a adopţiilor în afara ţării – nu din interese umanitare, ci din motive politice şi financiare: Uniunea Europeană tocmai declarase că acea Românie sărăcită, cu fluxul ei de orfani, devenise o „piaţă de copii” şi că era puţin probabil [ca în aceste condiţii ea] să devină stat membru al UE, alături de cele 15 naţiuni prospere, situaţie care se putea schimba dacă politica incorectă de adopţii externe era desfiinţată. La momentul scrierii acestei cărţi, peste 40.000 de copii – un orăşel – încă trăiesc în instituţii de profil în România, stat care ţinteşte să devină stat membru al UE în 2007.

      În special din momentul dezvăluirii crizei orfanilor români, psihologii au început să se întrebe dacă tulburarea de ataşament poate fi rădăcina ce ţine de mediu a sociopatiei. Asemănările sunt evidente. Copiii care suferă de tulburare de ataşament sunt impulsivi şi reci din punct de vedere emoţional şi, uneori, sunt periculos de violenţi faţă de părinţi, fraţi, surori, alţi copii şi animale de companie. Au tendinţa de a fura, de a vandaliza şi de a declanşa incendii şi, în tinereţe, petrec de multe ori un timp în detenţie, iar la maturitate, ajung în închisoare, ca şi psihopaţii. Iar copiii cu tulburări de ataşament severe sunt singurii copii care ne sperie la fel de tare precum tinerii psihopaţi...”