Munca …dupa Cioran

      Milioanele plebeizate în secolul trecut pentru câteva generaţii şi exemplarele umane de lux precum Mircea Eliade, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran (iar lista se poate continua, dar nu e cazul, întrucât nu acesta este subiectul) aparţin aceluiaşi popor căruia aparţinem şi noi, cei de faţă, deopotrivă când vrem şi când nu vrem. Întrebarea este câţi oare dintre noi putem găsi o noimă şi, drept urmare, putem privi ca fiind serioase, grave şi de băgat numaidecât în seamă judecăţi ca cele de mai jos:

      "Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi.

      Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil.

      Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează  şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri.

      Munca adevarată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică  o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea, omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aiba o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.

      Să  munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om este mai dureroasă decât la animal. Căci la animal acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care îl adaugă fiinţei sale complexul de forme ale muncii.

      În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui – aceea de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent.

      Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic.

      În loc ca omul să tindă la o prezenţă stralucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară –, el a ajuns un rob păcătos şi impotent al realiăţii din afară." (Emil Cioran)