Contemporaneitatea văzută de un istoric

     Lectura volumului "Nedumeriri postdecembriste", venită după cea a altuia al aceluiaşi autor "Cu Iorgu Toma despre naţionalism şi verticalitate", aduce o nedumerire paralelă, dacă nu "colaterală", anume de ce numai personajele din jurul lui I. G. Toma şi numai mediul social şi politic de atunci au avut o evoluţie intensă dar nu şi cetăţenii de talia omului politic şi cărturarului respectiv (vămean de origine). Poate nu a rămas fără efect şi faptul că între mulţii aleşi, puţini sunt cei chemaţi; n-o fi lipsit de importanţă dacă ai sau nu chemare pentru ceea ce faci dacă activitatea  (sau inactivitatea) ta plasează consecinţe asupra câtorva milioane de oameni. O fi veleitarismul un păcat venial? Poate pe timpul lui Lazăr Şeineanu când veleitate însemna "voinţă slabă şi fără efect, dorinţă trecătoare", altfel stau lucrurile în prezentul postdecembrist, mai ales în ceea ce priveşte efectul şi perenitatea dorinţei de putere.

Citind nedumeririle autorului, domnul profesor Ion Cernat, părerile noastre despre epoca incepută cu noaptea generalilor şi continuată cu capitalismul coloneilor, primesc suport şi clarificare. Sunt trecute prin filtrul analizei toate aspectele sociale, economice, politicului fiindu-i acordat un interes aparte, "filtrul analizei" neînsemnând neapărat şi "pe sub furcile caudine". Umorul negru exista pe stradă şi în casele românilor, în carte umorul este livrat (cel mult) "la negru", critica fiind , de multe ori, ambalată în ironie, atunci când se poate, că nu prea ne  vine să râdem văzând agricultura devenită o rană în curs de cicatrizare pe pământul ţării, de exemplu. Dar referirile la acest domeniu nu lipsesc şi nimeni dintre cei care au crescut la  "ţară" nu poate fi insensibil la soarta pământului agricol cum nici cei care au crescut în ţară nu pot fi nepăsători de soarta pământului ţării. Istoricul pune la dispoziţia cititorului, mai mult sau mai puţin avizat, fapte şi argumente care ar putea aduce cu picioarele pe sol pe multi visători de bine fără acoperire în realitate, problema este că fericiţii posesori de minţi înfierbântate nu au şi ei, ca puţini alţii, năravul cititului. Nu se citeşte dar se scrie, nu-i armată dar s-au înmulţit generalii, tabla inmulţirii a devenit foarte mare dar doctoratele abundă, cum să nu apară nedumerirea? Privită pe toate faţetele este si monarhia, pas cu pas şi la fiecare pas rezultatele, greu de tras o concluzie, cine vrea poate visa, mai ales dacă nu ţine seama de faptul că în 1947 erau deja cunoscute cuvintele lui Mihail Sebastian din 1944: "Istoria nu face daruri". În Germania titlurile nobiliare au fost desfiinţate în 28 martie 1848 dar ... să avem în vedere că basmele românilor sunt pline de împăraţi deşi ţara noastră nu a fost niciodată imperiu. Situaţia şi problema sau mai bine zis situaţia-problemă a învăţământului a beneficiat de informaţiile, cunoştinţele şi concluziile unei vieţi petrecute la catedră şi cadrele didactice vor simţi adevărul drapat cu realitate în mai mare măsură decât cititorii pentru care catalogul nu este altceva decât o amintire înfiorătoare. Desele referiri la "unde şi pe ce se cheltuiesc banii ţării", atât în vremea de acum cât şi înainte de noi, ne duc cu gândul la sistemul de ecuaţii în care numărul de necunoscute este mai mare decât cel al ecuaţiilor, este compatibil dar nedeterminat, ori tocmai necunoscuta aflată în plus devine parametrul de care depinde toată treaba. Pe vremea lui Păstorel nu exista "romantism ci romantici", acum este invers, nu există corupţi dar corupţia abundă, chiar cercuri închise, îmbogăţiţi de azi locuind în casele celor de ieri.

Cartea "Nedumeriri postdecembriste" prezintă rezultatele lucrului cu lupa prin care autorul a privit realitatea contemporană iar raportarea la istorie pune fiecare entitate în lumina pe care o merită. Nu este limitat dreptul la o părere personală şi rândurile scrise cu litere albe lasă deschisă calea spre orizontul dincolo de a cărui linie se află rezolvarea tuturor rezolvărilor. Nici fericirile biblice nu ne vor atinge în lumea asta.

Pentru că strămoşii românilor nu au venerat-o, Clio fiica lui Zeus şi a Mnemozynei nu s-a simţit datoare să manifeste prea multă dragoste pentru acest popor, care, de frica de a nu cădea în păcatul trufiei a pierdut din demnitate, să sperăm că acesta este singurul motiv şi nu avem de a face cu un amplu proces de culpabilizare. Totuşi istoria este luată ca reperul la care se raportează toată discuţia, altul mai sigur n-ar fi sau cel puţin acesta este punctul de vedere al autorului. "Cei ce nu-şi pot aminti trecutul, sunt condamnaţi să-l repete" spunea Jorge de Santayana sau la noi Nicolae Iorga: " Un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii".

Şi ca o nedumerire personală, de ce oare la anumite intervale de timp îmi vine în minte un vers al lui Tristan Tzara : "Nebuna satului cloceşte măscărici pentru palat"?