Dragoste de câine

Blând ca un călugăr şintoist din ţara de origine, dulăul, acum în vârstă de 12 ani, e la crepusculul „carierei”. Trebuie să fiţi de acord că singura carieră a unui câine constă în aceea de a-i fi credincios stăpânului său. Pensionarul Ilie Leonte, riveran străzii Mihai Viteazul din Suceava, spune că, în  viaţa de până acum, Kasper i-a fost singurul şi adevăratul prieten. „Amicii ţi-i faci peste tot, oricând şi oriunde, pocnind din degete, prietenii vin şi se duc, ca anotimpurile, însă fidelitatea şi ataşamentul unui câine pe care l-ai crescut de mic sunt unice, indescriptibile. E o altfel de relaţie cea care există între un om şi un câine. Un om poate să îţi fie cel mare prieten, dar nu îţi poate ghici gândurile, intenţiile şi, mai presus de toate, nu se poate sacrifica pentru tine. Câinele face asta din instinct”, spune proprietarul, care nu se poate despărţi o clipă de companionul său.

„Trecătorii întorc capul cu admiraţie” a notat într-o zi, cu scrisul lui mare şi lăbărţat, în caietul lui de şcolar, un puşti, în compunerea dată ca temă de doamna învăţătoare. Vecin cu cei doi prieteni, l-a văzut pe Kasper plimbându-se imperial printre junghiurile de căţei cu pretenţii ale madamelor şi madamilor de cartier, alături de  stăpânul său, şi asta i-a rămas întipărit, ca într-un tablou de epocă, pe retină. Filmul s-a derulat panoramic prin faţa ochilor puştanului, înfofolit zilele astea ca de iarnă şi dus de mână, ca la ghilotină, de maică-sa, la Policlinică, „pentru că răcise îngrozitor, dragă!”, şi s-a oprit, într-un stop – cadru fără cusur, la acel detaliu - nişte oameni întorcând capul cu admiraţie - fix atunci când el însuşi l-a întors, prin căciula mare cât toate zilele, privind pe furiş, ca de sub un clopot suspendat.

Mitică, aşa îi spune scriitorului nostru, a citit, peltic şi cu gravitate, compunerea în faţa clasei şi chipurile colegilor lui au împrumutat la final strălucirea aceea specială a desenelor animate japoneze, unde toate personajele, chiar şi când se salută scurt, de „Bună ziua!”, au ochii cât Casa Scânteii, iar gura cât Valea Prahovei: ”Ohaiooo...gozaimaştaaa!”

Puştiul a citit fără întrerupere, la fel de peltic, că, în Japonia, înainte de al doilea război mondial, a existat un câine din aceeaşi rasă, Hachiko pe nume, care a murit în faţa gării Shibuya din Tokio, la vârsta de 11 ani, aşteptându-şi stăpânul, un profesor universitar, care pleca la serviciu cu trenul. De unde ştia Mitică lucrurile acestea? Învăţătoarea voia să ştie neapărat.  Nu cumva dintr-un film cu Richard Gere? Mitică a răspuns afirmativ fără să clipească şi a continuat cu avânt. 
Ani de-a rândul, în fiecare dimineaţă, câinele îşi însoţise stăpânul până la gară, ani de-a rândul, la întoarcerea acestuia de la serviciu, l-a aşteptat în acelaşi loc din apropierea gării, ca să se întoarcă împreună acasă.

În mai, 1925, profesorul  suferă un atac de cord în sala de clasă şi moare. În acea zi, câinele şi-a aşteptat stăpânul în faţa gării, până târziu, în noapte. Nouă ani după aceea, câinele Hachiko a mers zilnic la gară, aşteptându-şi, întotdeauna în acelaşi loc, prietenul om.

Când şi-a dat seama că stăpânul său nu mai locuieşte în casa unde s-a tot întors degeaba, câinele n-a mai părăsit locul de lângă gară. Vreme de 9 ani şi-a aşteptat în zadar stăpânul, iar apoi a murit. Cazul a ajuns să fie văzut în Japonia drept o adevărată lecţie de iubire şi loialitate. În 1934, pentru dragostea lui de câine, o statuie de bronz înfăţişându-l pe Hachiko a fost ridicată în faţa Gării Shibuya. 

„Iată de ce trecătorii întorc capul cu admiraţie, după Kasper, din rasa Akita Inu, câinele domnului Ilie Leonte de pe strada Mihai Viteazul din Suceava”, şi-a terminat elevul compunerea, intitulată „Dragoste de câine”, şi pe care învăţătoarea a scris, cu creion roşu, un FB cât un clopot de mare.