Noi suntem români? (IV)

Ibericii au preferat invenţia numelui de “spaniol” pornind de la mai vechiul nume latinesc al provinciei, “Hispania”. Istoriceşte vorbind, Spania este o reuniune de regiuni relativ bine individualizate prin limbile regionale vorbite: castiliana (spaniola oficială), cataloneza, galiciana, asturiana, precum şi eterna limbă bască, care le mâncă lingviştilor nervii (s-au făcut şi teste genetice haplotip pe populaţiile vorbitoare de bască şi se pare că genetic sunt urmaşi ai celţilor).

La francezi treaba a fost simplă, ei au preluat moştenirea istorică a vechiului imperiu franc al lui Carol cel Mare, chiar dacă în lumea germanică se aplica legea salică la sânge, nu numai cu împărţirea vitelor şi femeilor, ci şi a pământului, chiar dacă pamântul însemna o ţară. Moştenirea genetică francă este, în schimb, insignifiantă: se pare ca genele a aproximativ patruzeci de familii nobiliare france (căpeteniile din lupte) s-au moştenit în genele familiilor nobiliare franceze. Vocabularul şi obiceiurile france nu au putut elimina însă limba şi organizarea comunităţilor galo-romane. Acum, că de ce franceza este “langue d'oil” şi nu e “langue d'oc” (occitana), trebuie văzut în modul de centralizare a statului francez începând cu capeţienii, Ludovic al IX-lea cel Sfânt şi inevitabilul Napoleon.

La italieni ideea de italienism s-a manifestat agresiv in jurul Piemontului condus de casa francezofilă de Savoia, care a început să prindă aripi după ce a schimbat Sicilia pe mai apropiata Sardinie. Italia Magna era destul de greu de înfăptuit, căci în Roma exista un puternic centru administrativ catolic în Statele Papale, urmaşe ale dotării pepiniene (de la Pepin cel Scurt) şi carolingiene (de la Carol cel Mare), prin care s-a încercat generarea unei autonomii veşnice a Sfântului Scaun faţă de problemele politice europene. Chiar şi aşa, opera lui Cavour, Manzini şi Garibaldi a fost crearea unei Italii aproape de cea de azi, dar, vai!, în primul parlament al ei (Italiei) convocat a fost un haos. Ca să se înţeleagă între ei au trebuit să folosească limba franceză şi să treacă la inventarea unei noi limbi, italiana, pornind de la dialectul florentin...

La germani, pangermanismul aparent moştenit în cadrul Sfântului Imperiu Roman (de Naţiune Germană) s-a transformat în germanism o dată cu Bismark şi Wilhelm, cei, care venind din Prusia-Brandemburg, au inventat Germania (vezi articolul meu de pe blog “De ce ne-au parasit teutonii?”, accesibil online la http://tiberiusocaciu.wordpress.com/2010/07/18/de-ce-ne-au-parasit-teutonii/).

Deci, (re)inventarea termenilor naţionali s-a facut de la caz la caz pe motive ce ţin de politică şi/sau de istorie şi nu cred că e o ruşine să ne asumăm numele de “vlahi nord-dunăreni” (obligatoriu de specificat “nord-dunareni” pentru că există populaţii vlahe sud-dunarene, şi anume: aromâni, istrotomâni, meglenoromâni, macedoromâni etc), care sunt privite ca “fraţi transdanubieni” din punct de vedere lingvistic de către naţionaliştii români de pe la 1800 încoace.

Şi ca să revenim la punctul de unde am plecat: dacă romii nu mai sunt “romi”, ci “ţigani”, numai ca să nu ne amestecăm cu ei, atunci poate ar trebui să ne punem problema dacă românii nu mai sunt “romani”, ci vlahi, ca să ne deosebim de cei din Rumelia şi cei din Romania. Părerea mea este să acceptam “rom” şi “ţigan”, “maghiar” şi “ungur”, “german” şi “neamţ”, “român” şi “vlah” ca fiind sinonime perfecte. E chiar aşa de greu, stimaţi vlahi? Aruncaţi rasismul la gunoi!

Tiberiu Socaciu
analist-comentator

Notă: Puteti citi opinii, puncte de vedere, comentarii, pamflete, analize şi sinteze pe blog-ul meu aflat la adresa http://tiberiusocaciu.wordpress.com.