Noi suntem români? (II)

La fel cum îi alintăm pe unguri cu apelativul “bozgor” şi pe ţigani îi gratulăm cu “cioară” sau “faraon”, căci, nu-i aşa?, doar noi suntem cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai drepţi, cei mai cei dintre urmaşii dacilor, geţilor, carpilor, legionarilor romani din toate colţurile Imperiului, sciţilor, sarmaţilor, iasigilor, gepizilor, goţilor, cumanilor, pecenegilor, slavilor şi avarilor. Adică a cam tot ce a trecut pe aici şi şi-a lăsat fondul genetic (cromozomii Y, mai precis) şi câte ceva din cel filologic. Lista anterioară uşor adăugită, evident, mai puţin hunii şi ungurii, ca să fie treaba clară!, căci noi suntem naţionalişti! (sic!), poate fi corelată fără probleme cu teoria pantracismului a lui Iosif Drăgan.

Germanii pe care noi, ungurii şi neamurile de limbă slavă îi facem “nemţi” (termenul provine din rusă şi nu e foarte măgulitor la origine), în timp ce francezii şi ibericii le zic “alemani” (vă las plăcerea de a afla cine au fost alemanii), iar italienii ii fac “tedesco” (de la latinescul “theodiscus”, care vine din germana veche “theod”, ce derivă de la protogermanicul “teudiskaz”), cei din insulele britanice le zic “germani” (aha, termenul clasic, latinesc!), iar ei îşi spun “deutsch” (de la francul “diutisc”, ce derivă de la acelaşi “teudiskaz”). Într-adevăr, “nemţii” sunt germanii şi germanofilii cu care am avut de-a face în istoria noastră (saşii ardeleni, şvabii dunăreni, ţipţerii maramureşeni, nemţii şi nemţizaţii din Bucovina imperială etc), dar ălora din Germania le mai zicem şi “germani”, dar nu ştiu de ce...

Ce ne facem însă cu noi? Nici nu ştiu ce/cine suntem. Termenul de “român” a fost (re)inventat destul de recent pentru a statuta o previzibilă sau măcar o dorită situaţie politică europeană în epoca inventării naţionalismului şi a sionismului (anii 1800). El (termenul) încearcă să readucă în atenţie moştenirea lingvistică (sincer, nu şi culturală!, parerea mea) a vechii Rome. Mda, numai că au fost mai multe Rome de-a lungul timpului, aşa că, a căreia din ele? Roma originală a lui Romulus şi Remus, băieţii cu lupoaica? Ăia din povestea veche cu latinii, sabincele şi etruscii şi cu cetatea pe şapte coline, ca Târgul Iaşilor? Ah, ştiţi cine au fost iaşii?

Sau poate e vorba de A doua Romă, înfiinţată pe locul vechiului Bizanţ grec, cunoscut în lumea creştină şi ca Constantinopol? Ne reamintim că locuitorii Constantinopolului aveau acelaşi statut ca cei ai Romei originale. După căderea Romei prin anii 400, prerogativele imperiale le-a preluat Imperiul din Răsărit (Odoacru, căpetenia herulilor, trimite împăratului răsăritean, Zenon, însemnele Imperiului de Apus), care le-a pierdut, la rându-i, cândva pe la 1400, când ultimii “romani” sau “romei”, cum îşi mai spuneau cu emfază (din francezul “emphase”, care derivă din latinescul “emphasis”), au cam fost destatalizaţi, iar bazileul Constantin al XI-lea, rămas în legende sub numele de “Regele de marmură”, şi-a pierdut viaţa. Rumelia otomană poartă în numele său o urmă etnonimică (de la etnonimíe, studiu lingvistic al antroponimelor) a vechii romanităţi, chiar dacă ea a devenit cam neogreacă în mileniul de supravieţuire a romanităţii răsăritene; chiar şi cu unele episoade legate de exarhate (un fel de viceîmpăraţi, în sensul de mai târziu al viceregilor castilieni în Lumea Nouă) în peninsula italică.

(va continua)

Tiberiu Socaciu
analist-comentator

Notă: Puteti citi opinii, puncte de vedere, comentarii, pamflete, analize şi sinteze pe blog-ul meu aflat la adresa http://tiberiusocaciu.wordpress.com.