Mândria de a fi uniglot

Povestea spune că al Doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr. 17, cu sediul în Năsăud, într-una din cele 20 de campanii efectuate în cei 90 ani de existenţă, mai precis în lupta din 15-17 noiembrie 1796 de la Areda Veneţiei, una din cele 133 de bătălii (trebuie menţionate lupta de la Troppau din 1799 cu prusacii, luptele cu turcii din 1788, cu armatele franceze în mai multe campanii purtate între 1792-1814) în care cătanele negre (cum erau ele cunoscute datorită uniformelor pe care le purtau, nişte sumane din pănura neagră îmbrăcate peste hainele civile) au avut ocazia de a apăra podul de la Arcole, în cadrul unui dispozitiv defensiv habsburgic. Datorită evoluţiei frontului, s-a dat un ordin de repliere pe alte poziţii. Poate datorită izolării unităţii valahe, dar gurile rele spun că datorită necunoaşterii limbii germane, ordinul nu a fost receptat corect şi, prin urmare, nu a fost executat. Aşa că, cătanele negre au stat în continuare şi au păzit podul, ţinând în partea cealaltă o sumă impresionantă de oşteni care luptau pentru Napoleon (care, tânăr general fiind, a scris în notele sale despre vitejia soldaţilor valahi, care i-a generat o mică frustrare legată de o victorie totală asupra armatei imperiale austriece). Se pare că îşi făceau treaba foarte bine, dacă însuşi Napoleon a mers neînsoţit până la pod să vadă ce vor băieţii ăia în ciudate uniforme negre, de nu pricep ce le zice tălmaciul franţujilor în germană...

Am umblat puţin prin lume. Nu, nu aşa mult cât să am cu ce mă lăuda. Dar puţinele mele cunoştinţe lingvistice au făcut să mă înţeleg cu cei cu care interacţionam, în majoritatea ţărilor vizitate. Şocant sau nu, singurele ţări care m-au dezamăgit au fost Bulgaria şi Slovacia. În Bulgaria poliţistul din Varna era mândru că nu ştie decât bulgăreşte, în timp ce în Slovacia am rămas şocat de deznaţionalizarea oamenilor la Košice şi la Bratislava. Nu ştiau sau nu voiau să ştie nici măcar ungureşte, dară-mi-te alte limbi cu o circulaţie universală… Luna trecută calatoream cu trenul şi la Vatra Dornei s-au urcat în tren doi flamanzi (locuitori ai Fladrei, provincie olandofonă a Belgiei catolice), tată şi fiu, Adrien Houvenaghel din Ypres şi Bart Houvenaghel din Ghent. Călătorind cu trenul, iar apoi, la Cluj ospătându-i cu bucate ardeleneşti până la trenul următor spre Budapesta, le-am aflat povestea vieţii şi şocul lor cu privire la mioritica noastră ţară. Houvenaghel junior vorbeşte nativ neerlandeza (dialectul flamand al olandezei), franceza şi foarte bine engleza şi spaniola, în timp ce seniorul vorbeşte nativ neerlandeza, franceza (literară, dar şi dialectul belgian, care nu trebuie confundat cu limba valonă!) şi foarte bine germana, ambii Houvenaghel fiind profesori de limbi acasă pe la ei; deşi au o listă impresionantă de limbi pe care le stăpânesc excelent, nu prea au avut cu cine schimba vorbe pe la noi…

Istoria se putea schimba, dacă băieţii ăia care-l aveau în cătarea puştilor pe Napoleon l-ar fi doborât. Dar, “cum să puşti un chezar?”. Şi uite asa, cum băieţii ăia, prin neştiinta lor au salvat replierea celorlalte unităţi austriece, la fel, politiştii bulgari (dar sunt ferm convins că şi omologii lor români), salvează frumuseţile patriei, dând indicaţii greşite sau nedându-le de loc, străinilor care vor să vină la noi, unde să uzeze frumuseţile lasate de Dumnezeu în exclusivitate acestui popor frumos, dar puţin cam tâmp…

Tiberiu Socaciu