Dati un leu pentru Chefereu!

Pe una din proprietăţile ce aparţinea familiei Văcăreştilor, în 1886 a început construcţia unui edificiu sub semnătura arhitectului francez (unii zic că era elveţian) Albert Galleron (1885-1888), cel care a co-semnat şi Palatul Băncii Naţionale a României (1880-1885) alături de Cassien Bernard. Ciudatul edificiul trebuia să poată găzdui peste 600 de indivizi avizi de cultură, ceea ce, la acea vreme, cei aproximativ 2-300 mii locuitori (în 1877 erau 178 mii, iar în 1930 erau 633 mii, aşa că volumul din 1886 l-am scos prin interpolare) ai Bucureştilor puteau aduna cu uşurinţă, în schimb, peste 124 ani, un oraş de 10 ori mai voluminos ca populaţie, după eradicarea oficială a analfabetismului în perioada construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi după o manelizare cronică postdecembristă începută timid cu spălarea de creiere a „generaţiei PRO”, adună cu greu aceşti oameni. Deşi a construit peste un fost manej început de „Societatea Equestra Română”, Societatea Culturală „Ateneul Român”, înfiinţată în 1865 din inţiativa unor personalităţi ale vietii culturale şi ştiinţifice româneşti, care şi-a propus încă de la începutul activităţii să construiască un edificiu propriu pentru a fi un templu al artelor, ştiinţelor şi culturii, cu ajutorul subscribţiilor publice, a început să strângă fonduri, rămânând în memoria colectivă celebrul „Daţi un leu pentru Ateneu!”.

Zilele trecute, un ministru ce are brevet de şofer de avion, a găsit soluţia la CFR. Din mintea creaţă a ieşit următoarea idee, cu care a dorit să contracareze povestea preşedinţială cu „cel mai slab domeniu după volumul fondurilor europene atrase”, idee legată de feroviarii etatişti: fiecare cheferist să doneze (ca să fiu sincer, aici nu am reţinut dacă obligatoriu, ca la valoroşii de prin companiile de stat, sau voluntar, aşa cum zice definiţia actului donării de pe vremea romanilor încoace) 1% din salar. Poate ar trebui să le reamintim guvernanţilor noştri hipercompetenţi (cu regret, trebuie să constat că nivelul de incompetenţă al guvernului roşu al celor trei trandafiri ai lui Văcăroiu a fost depăşit în mod violet-energetic de nivelul de incompetenţă al guvernului portocaliu al trandafirului lui Boc, adică un fel de „război al rozelor”, ca să parafrazăm un mic incident de vreo trei decenii din istoria europeană a caselor Lancaster şi York) că denumirea generică de „salariu” pentru retribuţie şi/sau venit (aici folosiţi care variantă vreţi, în funcţie de ce vrea guvernul să va taie) este legată de sarea cu care au încercat unii imperatori romani să plătească salariile nesimţite ale unor legionari, care, enervându-se pe lipsa talanţilor (talnţii erau o monedă de aur în circulaţie, la acea vreme), au răsturnat carele cu sare, amintindu-ne peste milenii că: a) sarea în bucate nu e bună, căci măreşte retenţia la apă şi b) să avem grijă la eventualele necazuri care pot apare la răsturnarea solniţei...

Imediat după aşa-numitul moment al Revoluţiei, în timpul glorioaselor guverne ale tufelor de trandafiri (în ordinea intrării în scenă: FSN, apoi după lovitura lui Petre W. Roman, PDSR, iar apoi după vânzarea partidului şi a locului din Internaţională, PSD), au început să apară diversele mici probleme în economie. La solicitarea conducerii/sindicatelor/guvernului/etc, un grup de muncitori de bine (un fel de mineri, ca mod de gândire) de la fabrica de ARO-uri din Câmpulung a decis să salveze ce mai era de salvat. Şi cum era nevoie de o infuzie de capital, iar ministrul de atunci al economiei nu a venit cu idei legate de donare procentuală obligatorie, ideea le-a venit studiind nişte broşuri ale centrelor de fertilizare. Şi cum băieţii noştri sunt capabili, adică capabili de orice, s-au pus pe donat spermă pentru a salva gaura neagră a economiei din Câmpulung. Şi dacă nu au murit sau nu li s-a schimbat în bine sau în rău IQ-ul, mai donează şi azi, fiecare din ei având normă de producţie zilnică câţiva hectolitri...

Tiberiu Socaciu
Pamfletist de serviciu, ce aminteşte guvernului că a vărsat sarea din solniţă!