Unele tradiţii

De asta n-or fi mergând românii la vot? De teamă că se vor întâlni cu ei înşişi prin reprezentanţii aleşi? Că tot prin reprezentanţi aleşi participa clasa muncitoare la repartiţia tuturor bunurilor (timpul a trecut, frica a rămas).

Adică unii împărţeau tortul şi alţii culegeau firimiturile, mai erau şi cei care lingeau platoul şi dintre aceştia au fost ridicate personalităţi post-decembriste  de mare calibru. Metoda, printre altele la fel de nobile, a devenit tradiţională. Mai ales dacă luăm în seamă definiţia din dicţionar care spune că ansamblul de concepţii, obiceiuri, credinţe, datini, care constituie tradiţia se transmit prin „viu grai”.

Uneori „graiul” este atât de viu, chiar vioi şi acompaniat de un comportament histrionic, încât nu te mai miră nimic, nici chiar frecvenţa şi amploarea pelerinajelor. E timpul lor şi nu numai al lor, este şi al milionarilor. Sărăcia şi inflaţia au fost în stare să producă milionari. Sau fenomenul o fi evoluat invers?  Alegerea are ca urmare o promovare dar tot promovare era şi practica de a face şef sau organ de control pe cei care, lăsaţi în sfera producţiei , ar fi încurcat lumea. Anii au trecut şi iată-i puşi, mai bine zis sus-puşi, să facă exact ceea ce nu pot, cu rezultatele de rigoare.

Mai merge omul la votare şi pentru a lipsi nişte cetăţeni de onoarea de a se afla în opoziţie. Aşa poate fi cineva dezonorat prin trimiterea sa în casta obţinătorilor de venituri supradimensionate. Aici apare o nedumerire plină de răutate: filateliştilor nu li se plăteşte pasiunea, colecţionarilor de cutii de chibrituri la fel, de ce pasionaţilor de politică să li se remunereze plăcerea (chiar patima) cu care desfăşoară această activitate extraprofesională? Chiar se pare că numărul de arginţi a fost atât de bine indexat încât nu mai este necesară o sursă serioasă de venit.

Între tradiţiile străvechi încăpeau şi metode dure pentru sensibilizarea voinţei divine. Pentru jertfire, înainte de gerul nord-asiatic, se folosea arderea pe rug. Credem, că asemenea Leviticului şi rânduielile altor popoare cereau ca ceea ce se supunea ritualului să fie „fără cusur”. Aşa că au fost arse victime selectate atent, roade ale câmpului (nu ale pârloagelor), răsculaţi, revoluţionari sau eretici care în timpul cercetărilor îşi ispăşiseră cu vârf şi îndesat orice vină. Nu ştim în ce condiţii a fost ars bunul-simţ dar la locul faptei a rămas cenuşă, care, adunată cu grijă, poate fi folosită la aplicarea unui „benghi” pe fruntea nesimţirii ca nu cumva să o deoache electoratul.

Numai că una e să aperi de deochi un copil care va ajunge să spună poveşti copiilor şi alta este să protejezi astfel oameni care vor spune (ca şi până acum) „poveşti” electorale. Dar tradiţia merge înainte. Sau daca parafrazăm un titlu de film de pe vremuri „Duios minciuna progresa”. Că duioşia este mimată, că minciuna este mascată iar progresul este contra naturii … asta-i altă tradiţie.


Ioan Mugurel Sasu