Ţara Sehelbelor

Înseamnă „pădure tânără, plantată sau crescută din seminţiş pe locul unde s-a terminat exploatarea unui parchet”, iată altă legătură posibilă cu silvicultura. Teoretic, în realitate împăduririle şi le face mama natură pe cont propriu şi nu cere bani, nici sub formă de taxe şi nici sub formă de şpagă. Scoate din sine brazi tineri şi încearcă, sigur va reuşi, să înlocuiască ceea ce a făcut mâna omenească prevăzută cu fierăstrău mecanic. S-a refăcut după tăierile dispuse de sovietici, de austrieci, de alţii şi alţii, că nimeni nu a venit să aducă, se va reface şi acum. Pentru cine? Probabil nu-şi pune problema, ca o mamă care îşi iubeşte copilul chiar dacă vede că este pornit pe drumul fără de întoarcere al devenirii om de nimic. Cândva lumea era a dinozaurilor dar aceştia au dispărut, au rămas formele care erau mai mici sau au devenit mai mici, din ce în ce mai mici, acum este a oamenilor, care deocamdată sunt. Sunt şi vor fi, la nevoie se vor face şi ei mici, fie şi numai din punct de vedere spiritual, mai bine zis moral, doar nu se vor lua ca exemplu de demnitate brazii drepţi, este mai comod să se meargă târâş şi cu buzunarele pline decât să sfideze necinstea cu atitudinea nobilă a copacului ca o coloană pe care se sprijină cerul pădurii. Nu mă îndoiesc de existenţa unor norme tehnice care reglementează tăierea dar nici nu pot să cred că s-a ţinut cont în totalitate de aşa ceva în ultimele două decenii. Până la un anumit nivel s-a ascuţit toporul cu energia dată de disperarea izvorâtă din lipsa unei alternative pentru obţinerea unui minimum de venit şi mai sus s-a deschis uşa unităţilor bancare cu egoismul celui pentru care verde înseamnă culoare de bancnotă şi nimic altceva. Spunea Sadoveanu despre schimbarea de mentalitate în exploatarea pădurilor venită odată cu „surtucarii”. Măi! Oare cine erau şi de unde veneau acei surtucari? Că în costumul oamenilor din munţii Bucovinei lipsea respectiva piesă vestimentară. Progresul maşinăriilor a făcut ca lupta cu natura să nu mai aibă caracter cavaleresc, un duel mitralieră contra pumnal nu lasă loc de dubiu cu privire la rezultat. Dar o gospodărie (sau o ţară) în care toţi cheltuiesc şi nimeni nu câştigă nu are viitor. Inteligenţa ar trebui distribuită în ambele direcţii, altfel puţinul devine şi mai puţin. Scria Erasmus din Rotterdam prietenului său Thomas Morus în 1508: „Pentru că nu e nimic mai nesocotit decât o cuminţenie dăunătoare, precum nu e nimic mai prostesc decât o înţelepciune nelalocul ei”. O fi vreo legătură între ce îşi scriau aceşti doi europeni la începutul secolului al XVI-lea şi ziua de 1 iulie 2009 când, după cum a declarat comisarul pentru agricultură şi dezvoltare rurală Mariann Fischer Boel, se vor întoarce pe tarabă castraveţii curbaţi şi morcovii noduroşi. Bun. Cui vor fi imputate cheltuielile aferente pregătirii, dezbaterii şi adoptării reglementărilor anterioare? Sau nu trebuie justificate pierderile (că până la urmă asta sunt) generate de eurobâlbâieli?  Ţara nu se conduce cu ameninţări, arborarea unor feţe dure, rele chiar, emiterea de decizii tranşante dar cu valabilitate efemeră, albul de azi devine până mâine negru (asta la noi) şi tot felul de tentative de a impune himerica dorinţă de afirmare a unor păreri proprii sau de grup, de cele mai multe ori sortite a finaliza într-un lamentabil „ante portas” , nu rezolvă nimic. Faptele vorbesc şi în puţinătatea lor dovedesc lipsa de competenţă. Şmecheriile de faţadă pot ascunde nimicul dar nu-l pot transforma în ceva util. Util cui? Nu cumva ne dorim o mobilă creată de un tâmplar născut cu două mâini stângi? Sau încercăm să ne salvăm de la înec strângând în braţe un bolovan în loc de colac de salvare?
  Scria în 1930 în poeziile însoţite de o scrisoare adresată de poetul şi crâşmarul vămean Constantin Sasu ministrului de război de atunci: „S-a dus codrul s-a dus cucu / Şi am rămas săraci ca drumu`” La acea vreme nu se ştia despre eficienta activitate de realizare de autostrăzi, care, iată, se realizează dar nu se construiesc. Cam cum spunea Etienne Gilson: „Deşi Dumnezeu este, nu există”.
   S-a explicat în multe feluri originea cuvântului Bucovina, se va clarifica şi aceasta şi multe altele, atunci când adevărul istoric va avea aceeaşi valoare şi în Carpaţi şi în Alpi şi în Urali şi în Munţii Stâncoşi, adică atunci când apele limpezi ale ştiinţei nu vor fi tulburate de aluviunile politicului. Important este să se facă ceva ca această parte a României să nu devină o ţară a sehelbelor.