Să criticăm încet

Că există oameni situaţi mai presus de lege am văzut, spune ceva legea fundamentală dar iată că se poate şi ceea ce nu se poate, însă nimeni nu poate fi mai presus de sine. Pentru a se rezolva problema şi în acest domeniu se apelează la terfelire în jur, murdărirea altora, etc, pentru ca elementul cu aptitudini de parvenit să pară cel mai alb din peisaj, sau roşu, sau … parcă multe culori au scăpat de confiscare în lupta (jocul, joaca) politică? Eu nu am? Nici tu nu ai sau dacă ai află că nu-ţi foloseşte la nimic. Hă, hă, hă!


Nu cred că trebuie criticată metoda care permite salvarea celor din prezent prin aruncarea vinovăţiei asupra celor care au fost, adică nu mai sunt, eventual la putere. S-a practicat şi se practică invocarea mitului grelei moşteniri, prin timp, până la păcatul originar şi nici nu este necesară cunoaşterea celor mai moderne teorii privind spaţiul şi timpul. Multe şi mari păcate or fi având creştinii care la recenta sărbătoare, nu are importanţă care că de la o vreme toate sunt de maximă însemnătate, urcau de-a buşilea dinspre secolul XI spre mileniul al treilea. Misoginismul care, vrem sau nu vrem să recunoaştem există, face din Eva principalul vinovat. Este bine să nu uităm că şi cel mai năprasnic bărbat a venit pe lume dintr-o femeie. Chiar şi cei care ne servesc eternul meniu electoral format din promisiuni deşarte în suc propriu au fost îngrijiţi (pelinci schimbate, etc) de o mamă. Cinste-i fac? Poate da, poate nu. Zeificarea antică a comportamentului uman a fost la rându-i portiţă de scăpare. Ba şi în perioada medievală când, de exemplu, cumplitul Huitzilpochtli a fost învins de bunul Dumnezeu, rezultând condiţii ca oţelul de Toledo să facă mai multe victime decât criticatele pumnale ritualice aztece. Se vede treaba că Hekate, chiar devenită păgână, nu ieşise cu totul din viaţa publică. Şi iată, altă lovitura dată misoginilor, în anul 106 A.D. lupoaica romană a învins lupul dacic. Cum? Vidi manualul de istorie, sau ce a mai rămas din el.


Trebuie curăţat complet de păcatele vechi pentru că altele noi le aşteaptă locul, poate unele mai interesante. Dacă luăm în calcul viteza cu care creşte baza materială a fericirii pământeşti, cine a luat contact cu o alta să fie de două ori fericit, sigur cele noi sunt mai eficiente.


Există şi o altfel de atitudine faţă de înaintaşi. Nu pot spune că sunt de aceeaşi părere cu domnul Patapievici referitor la poetul naţional dar … parcă prea multă lume a făcut carieră şi a avansat în ochii lumii lăudând ceea ce oricum era mai presus de lauda respectivă şi deja unanim recunoscut. Vinul peste care se toarnă apă plată nu-i dă acesteia calitatea de produs de vinificaţie, dar apa diluează lichidul considerat „sângele lui Hristos”. O fi importantă existenţa microbiştilor dar cred că, totuşi, faptul că există fotbal se datorează activităţii fotbaliştilor din teren şi nu a celor din tribune. Unde mai pui că vieţuiesc pe planetă şi indivizi care se încadrează în categoria apreciată de Georg Christoph Lichtenberg „Printre cele mai mari descoperiri ale minţii omeneşti, din ultima vreme, se numără, după părerea mea, arta de a critica o carte fără a o fi citit”. Că dacă se critică autorul în mai mare măsură decât opera, se procedează la aducerea păsării cu picioarele pe pământ şi punerea ei în competiţie cu târâtoarele (n-am zis târâturile!).


Cei din prezent suntem produsul generaţiilor anterioare, ce s-a realizat de-a lungul secolelor se vede, rămâne de văzut care va fi rezultatul existenţei noastre în viitor şi in viitorime. Eu unul nu cred în valoarea eternelor lamentaţii.

Ioan Mugurel Sasu