Năravul moştenirii năravurilor

Vorba vine liniştit, că bate vânt de criză iară, nu o simţi în portofel, nu se pot devaloriza banii pe care nu-i ai, dar nici scutit de efectul ei nu eşti. şi asta de tare multă vreme. Unii au fost „generaţie de sacrificiu”, alţii au realizat ceea ce nu era necesar ci doar pentru că era măreţ iar alţii au distrus ceea ce era mai măreţ decât puteau înţelege şi tot aşa „din greşeală în greşeală spre victoria finală”. Nu era bine dar nici din greşeală în greşeală până la dezastrul total parcă nu ar fi.

Pe strada arsă de soarele care prevesteşte secetă şi nu m-aş mira ca grâul românesc să devină din nou nepanificabil (mai mult din punct de vedere vamal decât comestibil), trebuie păşit atent, nu pentru că ai avea în memorie vocea lui Florian Pittiş ci din cauza trotuarelor a căror reparare se tot moşteneşte greu de la o generaţie la alta (şi astea sunt de sacrificiu dar al altora).

Dar nu numai trotuarele sunt purtătoare de microbul grelelor moşteniri (ce bine ar fi!). Se pasează atât de multe încât, de la o vreme, apare convingerea că se procedează cu intenţie. Or fi vrând să evite eroarea vânătorului din „Ursul” lui Faulkner? Poate. Dar este păcat că se consumă talentul în campaniile electorale şi nu mai rămâne şi ceva vlagă pentru actul guvernării şi tumultuoasele promisiuni eşuează intr-un „ante portas” lamentabil. Oare merită să te străduieşti atât de mult doar pentru a avea condiţii pentru a-ţi plânge singur de milă? O moştenire grea a fost industria caracterizată de „mastodonţii energofagi”, nu mai este, era agricultura şi a mai rămas din ea o fantomă tristă şi mai suntem noi anonimii trecători pe stradă şi prin viaţă. Nici noi nu folosim la nimic? În locul mărfurilor produse de acea industrie s-a adus de afară ceea ce s-a adus, în locul producţiei agricole s-au umplut rafturile unor magazine imense, atât de mari încât se poate dezvolta în voie gripa pecuniară, cu ceea ce se vede dar în locul nostru ce urmează să se aducă? Cine se însoară cu zestrea trebuie să ia şi fata, cine a luat puterea politică trebuie să ne ia şi pe noi. Ce vină avem că existăm? Dacă nu am fi, faţă de cine s-ar exercita acea putere? Am sărăcit? Nu este numai vina noastră. Ne învăluie incultura şu prostia? Nu este numai vina noastră. Nu vom accepta fumăritul? Nu va fi numai vina noastră.

   În umbra oamenilor politici, ca de altfel şi a patronilor sau interlopilor mai importanţi, mişună o faună formată din indivizi născuţi parcă pentru a duce trena. Or fi aceştia moştenitorii de drept ai „aplaudacilor”?

   Ceva s-a moştenit în materie de pensii. Să fi muncit cineva atât de mult şi de bine de este firesc să primească într-o lună cât alţii în trei ani? Parcă n-aş crede. şi dacă trebuie schimbat este normal şi logic ca propunerea să vină din zona favorizată (de cine?) în aşa fel încât cei aflaţi cu sacii în căruţă să nu piardă nici un sfanţ? Nu le-ar ajunge mai puţin? Cred că da, doar există serioase acumulări dar nu se pot lipsi de plăcerea de a vedea zbaterea mulţimii pe care o fostă demnitară o numea „viermi”, aşa cum mirosul sângelui tulbură fiara. Spunea Publilius Syrus: „Cui îi este permis mai mult decât se cuvine, acela vrea mai mult decât este permis”

Ioan Mugurel Sasu