Apocalipsa sau după mine potopul

A avut dreptate pentru că vrem noi aşa, în realitate cu totul alte probleme avea alteţa cu pricina. El este cel care, din cauza cheliei proprii a obligat pe toată lumea (bună) să poarte perucă dar pentru a preveni o eventuală criză economică, a impus o taxă pentru asta. Nu se elibera chitanţă ci se aplica o ştampilă în interior pe care cei în drept o verificau ridicând articolul de înfrumuseţare. Erau, va să zică, şi pe atunci „uorăgane”.

   Sfârşitul lumii a fost imaginat de mulţi şi în multe feluri, chiar şi în zilele noastre există persoane care pot, cu mai mult sau mai puţin efort, emite ameninţări către cei care au timpul, bunăvoinţa şi oarecare motiv pentru a le asculta demersul. Ioan Teologul, trăitor în insula Patmos, a descris versiunea devenită biblică a sfârşitului lumii. Textul a generat o lungă polemică asupra ezitării de a fi inclus în cuprinsul canonic al Noului Testament în A. D. 363, când sinodul de la Laodikeia a luat în discuţie calitatea textului de a corespunde sau nu, a fost admis definitiv în sinodul de la Cartagina în A. D. 419. Până la urmă tot oamenii au fost aceia care au stabilit ce este sfânt şi ce nu. Mituri escatologice apar şi în Vede, Avesta, Coran, Edda şi toate au ca idee centrală distrugerea din impuls divin a lumii prezente de dragul alteia, viitoare şi net superioare. Firesc, pentru ca sămânţa să germineze trebuie ca fructul care o conţine să putrezească. Numai că şi poporul nostru are o vorbă despre speriatul lupului cu pielea oii. Fericirile, Luca 6. 20-23, de exemplu, au posibilitate  de realizare „dincolo”, mai ştim noi pe unii care ne promiteau un principiu de repartiţie absurd de frumos dar care ar fi putut avea aplicabilitate abia după edificarea unei societăţi pe care nimeni nu a văzut-o sau măcar întrezărit-o. Mă întreb ce s-o fi ales din promisiunile celor care nu mai există de multă vreme, că ideologiile, fie că au intrat în sfera ideocraţiei sau nu, sunt asemenea omului, sub vremuri. Grecii nu se mai roagă la zeiţa Demeter şi totuşi cerealele cresc, cresc tot aşa de bine cum creşte la noi scaiul pe fostele terenuri agricole şi fără zeiţa romană Edusa copii italienilor nu mor de foame, ba mai au şi bonă româncă.

   Fostul rege Mihai a emis titluri cu valoare antecalculată plătibile până pe la mijlocul anilor 60. A fost sub vremi şi Excelenţa sa aşa că posesorii nu au putut încasa mare lucru. Doar un toc de bătaie de la vreun subofiţer de miliţie care ar fi întâmpinat dificultate la înţelegerea logicii după care existau în anii puteri populare hârtii cu însemnele regale. Poate rezolvă problema urmaşul de drept al familiei, că de dinastie nu ştiu dacă se mai poate vorbi de la 30.12.1947 încoace, indiferent de motive şi context. Spunea M. Sebastian în jurnalul său: „Istoria nu face daruri”.
   Păi dacă toţi cei care se perindă, eventual prin reciclare, pe scaunele puterii se comportă de parcă ei ar fi ultimii (în sens escatologic) şi după ei nu poate urma nimic important, nouă ce ne mai rămâne? Sau rămân valabile averile agonisite cu sudoarea frunţii în ultimele două decenii şi pentru care există acte în regulă? Că sfârşitul nu vine în realitate, poate în duh, se vor ridica alţii sau tot ei în forme  cu mască sau fără mască, cu barbă sau fără barbă, acuzând ce a fost, promiţând ce va fi, iar şi iar … Dar până când, domnilor, până când?