Adie criza, adio trai decent

   Odată cu trecerea timpului a apărut un fel de obişnuinţă şi sentimentului i-a scăzut intensitatea, se acceptă firescul normalităţii anormalului, numai că apare din neclaritatea crizelor, inclusiv cea care are în sine urmările secetei, o altă întrebare: pământul oare cui o fi aparţinând? A fost o perioadă în care era mare lucru să creezi, în nici un caz ex nihilo, cele două forme în stalinizarea agriculturii, G. A. C. Şi G.A.S., cu forţa, cu japca, cu habăuca, depinde de zonă. S-a luat tot dar la desfacere s-a aplicat principiul iazului, adică unii groapa, alţii apa şi ceilalţi peştii. Cerealele nu ştiu carte şi cresc, dacă mai durează mult bâiguielile tranziţiei acestea vor învăţa să existe şi necultivate. Jefuit de toţi şi de toate, ţăranul recoltează totuşi dar în satul lui nu are cui vinde iar pentru a duce boabele acolo unde ar putea fi comercializate, ar trebui să le mai cumpere odată de la transportator. Greu pentru el şi bine pentru tot felul de ciocoi post decembrişti. Secetă? Prima ploaie artificială a fost provocată la Bucureşti, în anul 1931, de cercetătoarea Ştefania Mărăcineanu, următoarele experienţe s-au făcut mult mai spre vest. Cum poate fi ceva pozitiv pentru noi dacă nu ne-a spus nimeni că este pozitiv? Mai nou se produc ameninţări cu secete, fenomene meteo devastatoare, la un moment dat grâul devenise nepanificabil ( se vede treaba că unii găsiseră la cantina studenţească pâine din grâu adus de pe alte continente), ştiri exprimate cu o trăire atât de intensă de către prezentatoarele TV încât ai senzaţia că sunt obişnuite să vorbească în faţa camerelor numai despre violuri. S-ar face orice pentru a îngroşa ceaţa viitorului cerealier al patriei şi a crea condiţii producerii şi dezvoltării multilaterale a banului nemuncit. Nu pentru toată lumea, treaba şi-ar pierde sensul, pentru cei care au suficientă carte pentru a putea număra astfel de sume. N-au? Nu-i nimic, navighează pe „Goagăl” şi clarificarea vine de la sine. Ar naviga ei şi altfel dar nu au cum, cu flota este o problemă. Adică se ajunge la un sistem de ecuaţii în care numărul necunoscutelor este mai mare decât cel al ecuaţiilor, caz in care nu există rădăcini in corpul numerelor reale. Probabil imaginare că de complexe nu poate fi vorba. Nici cu mâna de lucru  nu este uşor. Oamenii care erau plecaţi la muncă în ţări străine s-au întors, au primit la intrare în ţară cei 25.000 de euro promişi în campania electorală şi acum se străduiesc să-i cheltuiască. Ce s-a întâmplat cu instalaţiile de irigaţie se ştie, care este situaţia terenului cultivabil asemenea, mai neclar este viitorul agriculturii, agricultorilor şi naţiei pe care, dacă nu se ajută singură, nimeni nu o va putea ajuta. Criza bate la uşa economiei (care?) româneşti: boc! boc! Boc! Şi se pregătesc măsuri serioase de contracarare a efectelor, printre care asigurarea unei pieţe care să absoarbă materialele de construcţie, cele mai multe din import. Şi va fi bine, tot mai bine, rămâne de văzut pentru cine. În „Elogiul nebuniei” Erasmus din Rotterdam citează un proverb grecesc : „Maimuţa rămâne tot maimuţă şi îmbrăcată în purpură”. Am auzit că medicina a cunoscut cazuri de oameni care simţeau durere în piciorul care le fusese amputat, aşa că nu văd de ce nu ar avea efect criza actuală asupra buzunarelor goale şi a fabricilor devenite amintiri de tip nostalgic.
   În cartea domniei sale „Politica încotro?” profesorul sucevean Alexandru Toma spunea cu oarecare tristeţe: „La sfârşitul războiului eram un popor înfometat, dezbrăcat, cu fondul locativ distrus, împuţinat ca număr şi putere şi pe jumătate analfabet, pustiit de sărăcie, boli şi faţă în faţă cu un viitor necunoscut”. Tot cu oarecare tristeţe trebuie să recunoaştem că textul seamănă a amintiri despre viitor şi asta fără nicio referire la Erich von Daniken.


                                                                           Ioan Mugurel Sasu