Firea umană în faţa crizei

Aveam un profesor de filozofie, care încă de pe băncile facultăţii ne spunea, că vom vedea după ce vom termina, că realităţile practice sunt departe de valorile morale care ne erau inoculate în facultate.


Speram să nu aibă dreptate atunci, aşa cum încă mai sper şi acum, dar mă înşel! Firea oamenilor se vede mai ales atunci când eşti în faţa unor situaţii limită şi aştepţi să vezi ce reacţii stârneşti de la unii sau ce aşteptări ai de la alţii. Cum trăim vremuri de criză, se poate observa de departe, spectacolul uman jegos, pe care unii îl fac pentru a-şi păstra locurile de muncă. Pupă funduri fără ezitare şi-i lucrează pe colegii de serviciu pentru a-şi păstra bucata de pâine. Putem constitui trei tipuri umane ce se nasc în cadrul muncii de la birou dintr-o firmă sau chiar la stat. Un prim tip e cel al şmecherului. Al aceluia care pupă orice şi suge de oriunde numai pentru a creşte în ochiul şefului. Şmecherul e băiatul care ştie că e analfabet şi agramat, dar trebuie să facă orice ca să-şi lucreze colegii. Oriunde apare o idee mai bună sau un element concurenţial, şmecherul face tot ce îi stă în putinţă pentru a-l lucra în faţa şefilor sau pentru a-l discredita. El este pe semne un supravieţuitor şi chiar, dacă pe vreme de criză este total inutil, e ţinut în braţe numai pentru că vinde bine visurile de putere ale superiorilor şi îi piaptănă tot timpul la ora fixată şi cu ce trebuie. Un al doilea tip este cel al inteligentului care nu vrea să se compromită. Inteligentul observă cam ce rahaturi se întâmplă în jurul său. Îl vede pe şmecher cum stă în genunchi în faţa şefului gata să dea vreo două, trei limbi, dar şi pe prost, care nu poate mai mult decât îl duce mintea. Inteligenţa nu înseamnă adaptare la mediu. Sub nici un chip. Inteligentul munceşte, are norme morale, observă, înghite şi de obicei este preferat la a aduna sarcini grele sau la a fi persecutat pentru că refuză să pupe dosuri.


Dacă nu se poate adapta la mizerii, de obicei inteligentul pleacă, refuzând să pupe dosurile unor prostolani ajunşi şefi peste noapte, fără facultate, şi numai pe şmecherie. Un al treilea tip este cel al prostului cu bun simţ. Al aceluia care ştie că nu poate mai mult, dar munceşte, este disciplinat şi ascultător. Într-o companie de obicei conducerea preferă primul şi ultimul tip.


Toţi şefii au nevoie să li se dea limbi şi să fie minţiţi în faţă că vor ajunge miniştrii , străminiştrii şi Dumnezei, dar şi ultimul tip, care poate fi uşor manipulat şi pus la muncă. Inteligentul nu preferă compromisuri. E genul care de obicei când are dreptate( şi de obicei are în faţa conducerii) este supus la chinuri. El nu trebuie să aibă dreptate, nu are voie să fie mai deştept decât şmecherul, şi de aceea trebuie „regulat” periodic. Inteligentul e acela când paharul se umple pleacă singur. Îşi caută altceva sau chiar trăieşte din munca sa depusă la companii care-l apreciază. În faţa crizei, când firmele sunt strânse cu uşa, şefii renunţă la bunul simţ şi la cei care muncesc cu adevărat pentru şmecheri.


Iluziile sunt preferate în faţa realităţii, iar lipitoarele ce sug continuu şi constant sunt pe primul loc. Restul rămân şomeri. Mai mult, şefii şi cu şmecherii se vor întâlni periodic, vor căută să râdă de inteligent, să-i critice munca, chiar şi la concurenţă şi să-şi bată joc de el. Dovada clară că unii nu pot trece niciodată peste faptul că pot fi sfidaţi în faţă. Este o teorie pe care am dezvoltat-o în urma mai multor experienţe personale. Poţi lucra într-un loc în care să nu ai nici orientarea politică dorită, nici să nu înghiţi tot felul de chestii, dar devii cu adevărat periculos când dai tot felul de pronosticuri care se adeveresc, supărându-i pe unii sau pe alţii. Trăiţi în iluzii dragii mei, şi uite unde v-au dus iluziile.


Un om trecut prin multe.