Un buget numit sperantă

Prima parte a zicerii domnului Boc corespunde realităţii. Într-adevăr, mulţi românii trăiesc cu speranţa că statul le va putea plăti în continuare salariile şi pensiile. Bugetul în forma propusă şi -între timp- aprobată, respectând rigorile stricte impuse de UE şi de FMI, va uşura eliberarea unei noi tranşe din împrumut, care va merge, ca şi precedenta, spre salariile bugetarilor şi spre pensii. Există, însă, riscul de a se repeta catastrofa de anul trecut, când marele Parteneriat pentru România s-a împrumutat de pe unde a putut (inclusiv de la băncile comerciale, alterând creditarea firmelor private şi, pe cale de consecinţă, relansarea economiei).

Cea de a doua parte a apelului adresat de premier parlamentarilor acreditează  ideea că bugetul propus va asigura, în cea de a doua parte a anului, ieşirea din criză.  După umila mea părere, ieşirea din criză presupune nu numai reducerea cheltuielilor (pe care ce-i drept bugetul o asigură prin plafonarea salariilor şi pensiilor, prin restructurarea a circa 100.000 de bugetari) ci şi relansarea economică (faţă de care bugetul este unul pasiv). Ori, relansarea economică se realizează pe două căi: stimularea investiţiilor publice şi încurajarea exporturilor. Aici, bugetul propus nu dă nici cel mai mic semnal pozitiv. Investiţiile publice scad de la 3,3 mld lei cât erau în 2009 la 2,9 mld lei, iar stimularea exporturilor nu se regăseşte nicăieri (probabil se speră în relansarea altor economii care să dea comenzi şi firmelor româneşti). Cât despre sprijinirea agriculturii, o resursă imensă de care de 20 de ani ne tot batem joc, aflăm din buget că statul nu va interveni nici măcar cât a făcut-o până acum.

Toată  tărăşenia de la adoptarea bugetului  mi-a lăsat un gust amar, nu doar sub aspectul lipsei de perspectivă a acestuia privind relansarea economică. Au existat momente în care majoritatea (între noi fie spus destul de fragilă) părea că a reuşit să ajungă la înţelegeri cu opoziţia, concretizate prin aprobarea în comisiile reunite de buget-finanţe a unor amendamente. În mod inexplicabil, oricum lipsit de un minim fair play, respectivele amendamente au căzut la votul în plen. Fac referire la cele cinci măsuri fiscale anticriză propuse de liberali (suspendarea aplicării impozitului minim; eliminarea nedeductibilităţii TVA la maşini şi combustibil; scăderea majorării de întârziere la plată de la 0,1% la 0,05%; reducerea TVA pentru construcţiile şi locuinţele noi la 5% şi continuarea aplicării unui impozit pre venit de 3% microîntreprinderilor.

Dacă  măsurile de mai sus presupuneau, ce-i drept, un anume efort bugetar, o alta, la care vreau să mă opresc puţin, respinsă şi ea în plen, nu avea un astfel de efect. Este vorba de majorarea plafonului financiar (de la 20% la 30%) pe care consiliile judeţene le alocă în teritoriu şi stabilirea modului de alocare prin aprobarea hotărâri respective cu votul a 2/3 din numărul consilierilor.. Această măsură ar fi realizat două lucruri esenţiale pentru evoluţia spre normalitate a societăţii româneşti: pe de o parte un pas spre o reală descentralizare (in concordanţă cu principiul subsidiarităţii), pe de altă parte o împărţire mai puţin politizată a fondurilor (nici un partid nu are 2/3 în consiliile judeţene). S-a ratat astfel ocazia de a se rupe în fine emblematicul „pix al lui Mischie”, cel care, aflat în mâna fiecărui preşedinte de consiliu judeţean, a determinat, de ani şi ani, toată vânzoleala aleşilor locali de la un partid la altul sau, mă rog -după interzicerea prin lege a migraţiei aleşilor, penibilele situaţii ale primarilor membri la un partid dar cu simpatie exprimată public pentru un altul. Păcat.

Tare mă tem că, aşa cum arată, acest buget nu este unul care poate fi numit, aşa cum a spus domnul Boc, “speranţă” a ieşirii din criză, ci mai degrabă “dorinţă”, dorinţa de a perpetua un anume mod de guvernare, un anume mod de a face politică. Prin urmare, titlul acestui comentariu putea fi, la fel de bine, “un buget numit dorinţă”. Poate chiar mai bine, ieşea o parafrază la piesa dramaturgului american Tennessee Williams.