Ţara arde şi baba se lustrează

      După  anunţul făcut de preşedintele Băsescu, atenţia publică s-a concentrat, pe bună dreptate, pe chestiunea apropiatei adoptării de către guvern a măsurilor de diminuare a pensiilor şi a salariilor bugetarilor, măsuri fără precedent la nivel naţional, dar şi internaţional. Tensiunea socială a crescut la cote neatinse de mult. Mitingul marilor  confederaţii sindicale şi declaraţia directorului general al FMI, Dominique Strauss-Kahn, au tensionat şi mai mult lucrurile. Pe acest fond, adoptarea în Parlament, după ani şi ani de dezbateri, a Legii Lustraţiei (în fapt Legea privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) aproape că a trecut neobservată.

      În această primăvară, se împlinesc 20 de ani de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara, cu vestitul său punct 8, cel din care s-au inspirat iniţiatorii legii (parlamentarii liberali: Viorel Oancea, Mona Muscă, Adrian Cioroianu şi  Eugen Nicolaescu). Cum la noi totul cade, întru final, în derizoriu, propunerea de lege şi aşa târziu apărută (cehii au făcut aşa ceva din 1992, iar polonezii din 1997) a avut nevoie de patru ani (legea trecuse prin Senat în aprilie 2006) pentru a fi adoptată de Camera Deputaţilor. Şi asta numai după ce Teodor Mărieş, liderul Asociaţiei 21 Decembrie 1989, a stat în greva foamei 78 de zile. Iar ca bâlciul să fie complet e suficient sa menţionăm că o persoană sigur „lustrabilă” este chiar Mona Muscă, una dintre iniţiatorii legii.

      Camera Deputaţilor, forul decizional în cazul acestui act normativ, a adoptat Legea lustraţiei, prin vot cu apel nominal (203 voturi "pentru", 40 de voturi "împotrivă" şi 12 abţineri). "Pentru" au votat PD-L, PNL, dar şi câţiva parlamentari pesedişti şi independenţi. Deşi au votat "pentru", liberalii au reproşat majorităţii că au amputat legea scoţând din domeniul său de aplicare o serie întreagă de categorii de persoane. În schimb, PSD a anunţat că va contesta legea la Curtea Constituţională şi că va sesiza Comisia de la Veneţia şi Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei.

      În opinia mea, asistăm mai mult la o reparaţie morală, o compensaţie simbolică pentru cei care au cerut, ani în şir, fără nici un rezultat, decomunizarea României. Acum, legea vine mult prea târziu. Intre timp, mulţi dintre cei care instrumentaseră puterea comunistă, într-o formă sau alta, la diverse nivele, sunt cei care, astăzi, controlează, direct sau prin interpuşi, puterea economică şi, implicit, pe cea  politică.

      Lenin atrăsese atenţia despre pericolul apariţiei burgheziei proletare. Adeverirea premoniţiei sale s-a concretizat, cu adevărat, abia acum. Capitalismul românesc săvârşit după 1989 a scos la iveală tocmai această burghezia proletară. Cu ce diferă aceasta de burghezia “sănătoasă”, cea care a construit capitalismul? Simplu, nu are minima moralitate a burgheziei ridicată prin muncă proprie (averi ca cele adunate în România în 20 de ani, s-au strâns în capitalism în câteva generaţii). Burghezia proletară românească postdecembristă amestecă politicul cu afacerile şi justiţia într-un mod dezastruos pentru naţiune. Mai mult, este total lipsită de un bun simţ elementar, care ar face-o să îşi ascundă, cât de cât, umorile. În acest context, nu pot decât să fiu de acord cu aprecierea făcută de poetul şi dizidentul Mircea Dinescu, privind adoptarea legii: "Mi se pare penibil, când e poporul în stradă, să te joci de-a anticomunismul, după 20 de ani de capitalism de căcat. Îl omori pe Ion Iliescu, după ce el e deja cu un picior in groapa".

      Cum Legea Lustraţiei va fi instrumentată de CNSAS, instituţie care se va ocupa de "certificarea" persoanelor care trebuie sau nu lustrate, dar care până acum şi-a dovedit din plin ineficienţa în a face curăţenie, am serioase îndoieli că în societatea româbească efectele acestei legi se vor face simţite. Adoptarea Legii lustraţiei, acum, când răul a fost deja produs, când eficienţa ei practică este aproape nulă (biologicul rezolvând problema pentru mulţi), îmi lasă un gust amar. Îmi pare că, la fel ca în cazul condamnării comunismului, am asistat la bifarea unei acţiuni şi nimic mai mult.