Sfârşit de campanie, început de campanie

Ne obişnuisem cu politicienii care îşi dau în petic, dar nici chiar în aşa măsură ca de această dată. În locul unor minime dezbateri, în locul unor aşteptate confruntări, am avut parte mai mult de negocieri jenante între echipele de campanie. Am avut parte de tot felul de tertipuri ieftine, în măsură să pună în plan secund dezbaterea, în măsură să ascundă pe acei candidaţi care au fie câte ceva de decontat, fie sunt lipsiţi de o minimă spontaneitate. Din păcate, candidaţii celor două mari partide au dat tonul, au preferat să se ascundă după fustele propriului activ de partid, să mizeze pe avantajul dat de posesia unor structuri teritoriale mai puternice şi pe opulenţa unei campanii exorbitante. 

În egală măsură, însă, cele petrecute şi săvârşite în spaţiul mass media, îndeosebi în prea multele televiziuni, nu fac decât să arate că, şi aici, lucrurile nu sunt aşezate pe făgaşul normal. Sigur este mult mai bine decât în cloaca politico-economică, dar nu suficient de  bine pentru a afirma că mass media este, şi în România, watch-dogul democraţiei. Nici nu putea să fie altfel. În societatea românească marile, dar şi multe din micile afaceri, se fac pe seama banului public şi, pe de altă parte, sunt profitabile funcţie de permisivitatea organele statului abilitate să exercite ălea multe controale. În aceste condiţii, puţine companii au nevoie cu adevărat de publicitate. Ori, o piaţă de publicitate săracă nu are cum susţine trusturile mass-media. Şi astfel politicul şi-a pus copita apăsat şi în acest domeniu. Cum? Simplu: o mare parte din publicitate este dirijată politic. Are nevoie sau nu are nevoie, agentul economic, că-i privat, că-i de stat, că-i regie sau ce-o fi, dă publicitate, adică varsă bani în conturile trusturilor media. Aşa stând lucrurile, poate trebuie să privim mai cu înţelegere peisajul mediatic românesc. Nu putem, însă, să acordăm aceeaşi clemenţă televiziunii naţionale, care, fiind instituţie publică,  trebuia să îşi spele obrazul (şi aşa destul de murdar), asigurând, în mod echitabil accesul candidaţilor. De asemenea, televiziunea publică trebuia să fie ea cea care să impună formatul şi calendarul dezbaterilor.

Şi, pentru ca peisajul acesta sumbru, mai sus descris, să fie complet, nu pot să nu observ că, la rândul lor, institutele de sondare a opinie publice ţin numaidecât să se facă din nou de râs. După ce previziunile de la precedentele alegeri parlamentare, ca să nu mai vorbim de cele de la exit-polluri, s-au dovedit a fi evident viciate -rezultatele fiind mult în afara intervalelor estimate- am avut parte, din nou, de sondaje, peste sondaje, cu estimări puţin credibile. Sigur, în perioadele electorale, sondajul de opinie încetează să fie un instrument ştiinţific, şi devene o armă electorală şi nimic mai mult.

Bine, măcar, că ne aflăm la sfârşit de campanie. Numai că, acest sfârşit trist şi dezamăgitor de campanie nu este altceva decât un început de campanie, desigur pentru turul doi. Continuând pe acelaşi ton pesimist, nu este exclus, ce-i drept funcţie de cine va fi viitorul preşedinte, să fie începutul de campanie pentru alegeri parlamentare anticipate. Doamne fereşte.