Partidul independenţilor

      Evoluţia politică postdecembristă -de la totalitarism spre formele actuale, în opinia mea, apropiate, dar, încă, vecine cu democraţia occidentală- ne-a oferit de toate, cu bune şi cu rele, cu vrute şi nevrute, cu mineriade şi referendumuri, cu alternanţe la guvernare şi moţiuni de cenzură, cu guverne minoritare şi frecuşuri constituţionale. Iată că, anul de graţie 2010 ne-a adus bomboana de pe tort. După ce am avut parte de peste o sută de partide, cu denumiri şi prestaţii care de care mai ciudate, acum ne-am procopsit cu ceea ce toată lumea numeşte a fi “partidul independenţilor”. Asocierea celor două cuvinte incubă o contradicţie evidentă. Apartenenţa la un partid politic presupune asumarea unei doctrine, a unui program, a unui statut, a niscaiva regulamente, şi, nu în ultimul rând, respectarea unei discipline de partid, deci exclude independenţa politică.

      De altfel, contradicţia este starea definitorie pentru noul partid, pompos dar găunos întitulat Uniunea Naţională pentru Progresul României. Sigla aleasă este pe măsură: prescurtarea UNPR, aşezată pe un scut, în faţa unei acvile ce ţine în cioc o cruce. Denumirea este, dacă vreţi, o anagramă la PUNR, iar sigla te trimite cu gândul la cea a PRM-ului. “Independenţii” noştri, în fapt parlamentari care s-au lepădat de partidul in numele căruia au candidat şi cu sprijinul căruia au fost aleşi, provin de la PSD şi PNL, deci din două zone doctrinar fundamental diferite. Partidul constituit se defineşte ca fiind de centru stânga, deşi adoptă o retorică de stângă-stângă şi, paradoxal, acordă în Parlament sprijin determinant guvernului pedelisto-udemerist, care este explicit de dreapta. Pe acest fond,  aroganţa şi suficienţa afişată cu prilejul depunerii cererii de înregistrare a noului partid, tupeul de a pretinde cotarea de 8% cotat într-un sondaj, doar de ei ştiu, nu mai surprinde pe nimeni.

      Născuţi  şi crescuţi din şi printre atâtea contradicţii, dragii noştri “independenţi” au totuşi ceva în comun, ceva care îi mână în luptă, ceva care îi defineşte: dorinţa de a fi, prin orice mijloace, parte a celor care exercită puterea politică, mai precis dorinţa de a fi conectaţi la pârghiile şi avantajele guvernării. Multe voci îi acuză pe cei de la PD-L şi pe preşedintele Băsescu că ar fi pus în scenă acest demers, această evoluţie, fără precedent, de traseism politic. Sigur că, din dorinţa de a concretiza avantajul infim cu care au câştigat alegerile şi în condiţiile în care –după alegerile prezidenţiale- realizarea unei coaliţii majoritare pe distribuţia din parlament nu mai era posibilă, pedeliştii i-au încurajat pe mulţi dintre cei care au ales să devină parlamentari independenţi, ba i-au mai scărpinat între coarne, oferindu-le sau promiţându-le funcţii şi demnităţi. Ar fi însă nedrept să găsim că în aceasta constă principala vină. Să nu uităm că “oportuniştii”, “trădătorii” sau cum  mai sunt etichetaşi  acum,  au fost nominalizaţi să candideze în alegeri nu de către pedelişti ci chiar de cei care îi blamează acum.

      De altfel, voci din PD-L au început deja să se distanţeze explicit prin precizări de genul celor făcute de deputatul Sever Voinescu: “colaborarea cu partidul independenţilor este pur parlamentară pentru susţinerea unui Guvern PDL-UDMR. Sunt parlamentari care au plecat din partide şi şi-au negociat votul pentru susţinerea guvernării”, sau de europarlamentarul Cristian Preda, care se întreabă pe propriul blog dacă “a vorbi despre progres in plina criză e oare semn de curaj?”. Mai mult, Preda afirmă că ameninţarea lui Gabriel Oprea că va demisiona de la Ministerul Apărării dacă vor scădea salariile si pensiile celor din sectorul securităţii naţionale “nu este un act de curaj, ci de şantaj”.

      În ciuda faptului că ”independenţii” se bucură de prezenţa a doi vectori apreciabili de imagine, mă refer la Marian Sîrbu şi la Cristian Diaconescu, să nu uităm că în UNPR au venit  şi alde Micky Şpagă sau Nicolicea. Dacă luăm în calcul şi prezenţa unor liberali rătăciţi, avem imaginea reală a unui talmeş-balmeş politic lipsit, după părerea mea, de o minimă perspectivă.  Când alegerile din 2012 vor bate la uşă, rolul „politic” al vajnicilor „independenţi” se va încheia.