Majoritatea transparentă, între necesitate şi moft

Constituţia României, croită pe vremea şi pe măsura domnului Iliescu, consfinţeşte un regim semiprezidenţial, dând, printre altele, preşedintelui prerogativa de a desemna candidatul pentru Prim Ministru. Preşedintele este constrâns să nominalizeze candidatul unui partid doar în situaţia în care acel partid are majoritatea absolută în parlament. Altfel, desemnarea premierului aparţine preşedintelui, atenţie, însă, după consultarea forţelor politice reprezentate în parlament. Normal să fie aşa, pentru că Guvernul trebuie să întrunească votul majorităţii din Parlament. În spiritul Constituţiei, preşedintele este văzut ca un mediator, un factor de echilibru, nu ,,ca un jucător’’. Prin urmare, se presupune că preşedintele reuşeşte, prin consultări şi negocieri, să identifice şi să propună acel candidat care va reuşi să formeze un cabinet care să treacă de votul din parlament. Constituţia dă ca soluţie pentru ieşirea dintr-o posibilă criză între Preşedinte şi Parlament, concretizată în trântirea succesivă a două propuneri de cabinet, dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate.

Numai că, şi nu întâmplător, tot Constituţia prevede explicit că  în ultimele şase luni din mandatul preşedintelui nu este posibilă  dizolvarea parlamentului. Prin urmare, oricâte guverne propuse de preşedinte ar cădea în această perioadă nu ar fi nici o consecinţă pentru parlamentari. Deci, ne aflăm într-un blocaj, provocat de un preşedinte jucător şi o majoritate parlamentară ostilă acestuia. Din acest blocaj se va putea ieşi doar după alegerea noului preşedinte.

În altă ordine de idei, nu port să nu observ că atitudinea preşedintelui Băsescu în chestiunea raportului între guvern şi majoritatea parlamentară care îl susţine se  dovedeşte  a fi una duplicitară.

În repetate rânduri, în perioada guvernului minoritar Tăriceanu II, domnul Băsescu a solicitat Parlamentului sa analizeze posibilitatea ca romanii sa ştie cine exercita puterea executiva in România, având in vedere că, in opinia sa, Guvernul era ,,susţinut netransparent’’. În octombrie 2007, Traian Băsescu declara: ,,În momentul de faţă avem un Guvern cu o susţinere parlamentară de numai 20% - susţinere oficială şi o susţinere netransparentă… actualul Guvern nu respectă regula de aur a oricărei democraţii: să aibă majoritate’’. Una din bucuriile afişate făţiş de preşedinte, cu ocazia constituirii parteneriatului între PD-L şi PSD, cel care a generat guvernul Boc I, a constat tocmai în existenţa unei majorităţi transparente. Iată că acum, după căderea guvernului Boc II, ironia sorţii îl pune pe domnul Băsescu în situaţia de a se contrazice flagrant prin respingerea candidatului propus tocmai de o majoritate transparentă. Până la urmă, existenţa unui guvern având majoritate parlamentară transparentă este o necesitate sau un moft?