Guvernul neoBoc

Am avut parte de o nebunie ieşită din comun, care, din nefericire, a coincis cu instalarea, şi în România, a unei acute crize economice. Ţinute ascunse -precum gunoiul sub preş de către gospodinele leneşe, dar mândre-  realităţile tragice sociale şi economice, cocoloşite de clasa politică aflată în plină campanie electorală, vor răbufni inevitabil.

Evoluţiile electorale aduseseră, nu mai departe de în urmă cu două  săptămâni, România într-un punct foarte sensibil. Vorbind în codul culorilor adoptat în meteorologie, am avut parte de codul galben al crizei economice netratată pe fondul bătăliilor electorale, de cel portocaliu al căderii guvernului Boc pe fondul dezagregării Parteneriatului pentru România şi de cel roşu declanşat de acuzele de fraudare a alegerilor şi de perspectiva reluării turului doi al prezidenţialelor.

Acum, când avem instalat noul preşedinte (chiar dacă este tot cel vechi) şi trecut prin Parlament un nou guvern (chiar dacă multe chipuri –uzate cel puţin ca imagine- se repetă), de bine sau de rău, credibil sau mai puţin credibil, acceptabil sau contestabil, constatăm că furtuna a trecut şi o aparentă linişte, încurajată şi de sărbătorile de iarnă, pare a se fi instalat. Rămâne să evaluăm pagubele şi costurile aducerii lucrurilor pe un făgaş cât de cât normal. Asta nu peste mult timp. Jumările şi şoriciul sacrificatului de Ignat se consumă repede, mai ales că foamea-i mare, streşânica-i ca şi gata după Bobotează. în timp ce noile accize, calculate la fulminantul curs din 1 octombrie anţărţ, vor umfla preţurile şi vor goli buzunarele şi aşa goluţe după concediul fără salariu din decembrie.

Dar să revenim la oile, pardon la ministerele, noastre. Multe voci, din media şi din clasa politică, etichetează noul guvern, accentuând cu titulatura Boc IV, ca fiind nimic altceva decât o repetare a guvernului Boc I, cel demis prin moţiunea de cenzură. Nu cred că este aşa, chiar dacă o bună parte din ministerele importante revin aceloraşi lideri pedelişti. Spun asta pentru că atât sprijinul cât şi componenţa noului guvern sunt de cu totul alt ordin. Să mă explic.

Guvernul Boc I se bucura de o majoritate consistentă şi transparentă, fiind expresia unei mari coaliţii,. Noul guvern se bucură de un suport parlamentar precar. Votul de ieri, care a arătat un plus de 40 de parlamentari în favoarea sa, nu este concludent fiind exprimat sub spectrul anticipatelor. În fapt, noul guvern este la mâna votului deputaţilor reprezentând minorităţile (care cum recent s-a văzut trec lejer de pe o parte pe alta) şi al parlamentarilor din oastea de strânsură a celor deveniţi independenţi, prin trădarea partidului sub fanionul căruia candidaseră. Cu ce încredere poţi privi această adunătură de expesedişti şi exliberali, rămaşi doar cu interesele lor punctuale şi meschine (altceva nu văd să unească personaje ca, de exemplu, jupânii Eugen Nicolicea  şi Tiberiu Prodan). În schimb, noul guvern se va bucura de sprijinul mult mai consistent al lui Traian Băsescu pentru că, acum, preşedintele se află la începutul şi nu la sfârşitul unui mandat.

În mod evident, componenţa, eventual cu excepţia portofoliilor deţinute de udemerişti, noului guvern este expresia voinţei preşedintelui Băsescu. Tutela lui Traian Băsescu asupra PD-L este, de acum, notorie. Cât priveşte ministeriabilii independenţi, poate aşa or fi ei ca apartenenţă politică, dar faţă de preşedinte nicidecum. Până la urmă, această unitate de nezdruncinat a miniştrilor în jurul preşedintelui, manifestată însă cu măsură şi nu întru nesocotirea parlamentului, poate da o unitate de acţiune, de care  celelalte guverne nu s-au bucurat. Mai mult, responsabilizarea politică a acestui guvern va creşte, rezultatele sale urmând a se contabiliza exclusiv în contul PD-L şi al lui Traian Băsescu.

Cum, în faţa noului guvern se afla provocarea iminentă şi deloc uşoară de a gestiona criza economică este, indiferent de preferinţele politice ale fiecăruia dintre noi, normal şi firesc să sperăm că noua guvernare va fi o reuşită. Altfel, România se va adânci şi mai mult în marasmul din care încearcă să evadeze de două decenii.