Buget, deci exist

Unul dintre cele mai cunoscute citate filozofice spune: “Cuget, deci exist” (chiar dacă exprimarea precisă a lui Rene Descartes a fost: “Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist”. Parafrazând, în prozaicul cotidian al administraţiei publice, putem folosi, fără să greşim, aserţiunea din titlu. Într-adevăr, niciuna dintre entităţile administraţiei publice, fie ea centrală sau locală, nu poate funcţiona, într-o minimă normalitate, în lipsa aprobării bugetului propriu. Cum la noi, încă, bugetele sunt anuale şi cum aprobarea lor se face în cascadă, de sus în jos, începând cu bugetul general consolidat al statului până la bugetul celei mai îndepărtate comune, toată tărăşenia durează ceva şi este strict determinată de momentul înaintării către şi trecerii  prin Parlament a bugetului.

Sub aspectul promptitudinii aprobării bugetelor administraţiilor publice, lucrurile, de-a lungul celor douăzeci de ani postdecembrişti, au evoluat de la foarte rău spre mai puţin rău. Au fost ani la rând în care bugetele se aprobau în miez de vară, administraţiile funcţionând, aproape jumătate de an aiurea, în cuantum lunar de 7% din bugetul anului precedent, deci pe capitole de venituri şi, mai ales, de cheltuieli croite în cu totul alt context. Ulterior, s-a intrat într-o stare vecină normalităţii, ajungându-se ca bugetul statului să treacă prin Parlament în noiembrie decembrie, iar bugetele  administraţiilor publice locale să treacă prin consiliile locale în ianuarie – februarie. 

Spun că se ajunsese într-o stare vecină cu normalitatea, în condiţiile în care, de foarte multe ori, bugetele aprobate (până la urmă jocuri de sumă nulă între venituri şi cheltuieli) erau nerealiste. Multe bugete, însuşite de Parlament sau de consiliile locale,, erau un fel de listă de bune intenţii, în care, prin “umflarea” veniturilor, îşi găseau loc formal toate problemele de rezolvat. Se crea, astfel, oportunitatea pentru ordonatorul principal de credite de a executa acele părţile din buget care îl interesau personal, de multe ori în ciuda sau cu amăgirea voinţei celor decidenţi (parlamentarii sau aleşii locali).

Din nefericire, interesul public faţă de modul în care sunt construite bugetele este foarte scăzut. Nu numai interesul publicului larg, din păcate şi cel al cel al politicienilor. Câţi dintre aleşi, fie ei parlamentari sau consilieri locali, înţeleg şi se implică cu adevărat în această chestiune? De regulă, Primul Ministru, respectiv primarul sau preşedintele consiliului judeţean, trântesc intempestiv pe masa Parlamentului sau pe cea a consiliului local propunerea de buget. Urmează ordine ferme pe linie de partid către cei care alcătuiesc majoritatea şi presiuni mediatice asupra opoziţiei privind necesitatea adoptării de maximă urgenţă a formei propuse (cum este, de exemplu, acum marota cu venirea delegaţiei FMI, cea aducătoare unei noi tranşe din împrumut). Nu sunt de neglijat nici convingerile punctuale ale unor aleşi, pe baza unor mici concesii pentru colegiul sau zona din care este alesul sau pe baza  satisfacerii unor interese personale. Şi uite aşa, ani la rând, au fost votate bugete după bugete.

În fapt, adoptarea unor bugete realiste, este expresia concretă a transpunerii în practică a voinţei aleşilor, oglinda unde ar trebui să se reflecte necesităţile corelate cu priorităţile naţiunii, respectiv ale comunităţilor locale. Altfel, adoptarea bugetele nu este altceva decât o armă propagandistică, cu consecinţe generale nefaste şi sub adăpostul căreia se ascund imunde interese personale. Practic se ajunge la situaţii de genul celor în care banul public nu este folosit pentru o dezvoltarea sănătoasă şi necesară sau este folosit aiurea, vezi investiţiile care încep de abia prin august şi se derulează cu omătul în gât.. În concluzie, pentru Guvern sau pentru Consiliu Local (oricare ar fi el), corect este a se spune: “Buget realist, deci exist”.