Agitatie in partide

Actualitatea politică nu ne lasă nici un moment de relaş. Abia scăpaţi dintr-un lung şir de alegeri, aflaţi acum în faţa unei situaţii presupusă a fi stabilă (preşedinte ales, guvern susţinut de o nouă majoritate parlamentară, buget aprobat), iată-ne, totuşi, cuprinşi în vâltoarea unor noi dispute. Scena politică arată ca un cazan în fierbere, de fapt, mai degrabă, ca un cuptor pe care se află mai multe oale care dau în clocot. Ponderea disputelor s-a mutat dinspre crâncenele conflicte interpartinice spre spălarea rufelor în interiorul partidelor. Să nu ne amăgim că lucrurile s-ar fi liniştit în relaţiile dintre partide, doar aruncatul cu măscării în oala cu supă a vecinului este un fel de sport naţional. Desigur, perioadele postelectorale impun partidelor politice analize interne şi reorganizări. Este normal să fie aşa, îndeosebi pentru partidele care au pierdut alegerile. Oricum, cei care nu au performat sau nu s-au implicat în lupta electorală se cuvine a fi înlocuiţi din structurile de conducere. E cam ca în sport: doar echipa care câştigă nu se schimbă. Pierderea alegerilor şi intrarea sau rămânerea în opoziţie determină fireşti frustrări care oferă motive în plus care  alimentează necesitatea repoziţionărilor în interiorul partidelor.

Cel mai expus, atât problemelor interne cât şi presiunilor din afară, este, negreşit, PSD-ul. Normal să fie aşa. Fostul partid-stat, ce părea odată falnic şi de neînvins, a luat-o, din 2004 încoace, zdravăn la vale. Numărul aleşilor locali şi cel al parlamentarilor s-a redus sistematic în ultimele două cicluri electorale. Partidul se regăseşte din nou în opoziţie. Multor pesedişti le zvâcneşte sângele în tâmple, cu atât mai mult cu cât victoria la prezidenţiale şi revenirea la guvernare pe cai mari a fost foarte-foarte aproape. Principalii vinovaţi ar trebui să facă un cuvenit pas înapoi. Reforma internă mult trâmbiţată, după insuccesul neaşteptat din 2004, se vede că a fost o poveste. Înnoirea anunţată de victoria lui Geoană, la congresul din 2005, s-a dovedit a fi lipsită de substanţă. O bună parte din mult huliţii baroni locali, inclusiv cel de aici de la Suceava, au rămas de neclintit în jilţurile lor. Ar fi fost de aşteptat ca, după semieşecul de la alegerile locale din 2008, pesediştii să se trezească precum boxerii din pumni. Nu a fost aşa. Bunăoară, la Suceava, după ce Mîrza a luat-o pe cocoaşă urât de tot, centrul l-a lăsat în voia cea bună să păstorească organizaţia judeţeană. Au urmat înfrângeri la toate alegerile care au urmat. Mai mult, a trecut de multişor termenul statutar la care conducerea judeţeană trebuia primenită prin alegeri. Revenind la nivel central, cred că Mircea Geoană este principalul vinovat atât pentru înfrângerile suferite cât şi pentru starea actuală a partidului. Chiar dacă, atât la nivel central cât şi la nivel local, nu se întrevăd candidaţi providenţiali schimbarea actualilor lideri se impune. Mai rău ca acum, nu are cum să fie.

Deşi, PNL nu a obţinut în confruntările  din ultimul ciclu electoral rezultate foarte bune şi nici nu a reajuns la guvernare, situaţia în interiorul său este mai stabilă. Poate, pentru că proaspătul lider al partidului a performat la alegerile prezidenţiale şi se conturează ca fiind vocea cea mai credibilă din opoziţie. Mai este un lucru: spre deosebire de PSD, la PNL centrul s-a implicat în reorganizarea filialelor judeţene cu performanţe slabe, aşa a fost şi situaţia din judeţul Suceava, un fost loc problemă datorită hemoragiilor  spre PD-L. Sigur sunt şi în PNL frustrări, îndeosebi la nivelul aleşilor din administraţia locală, care –nu întâmplător- se simt dezavantajaţi de faptul că partidul a optat să rămână în opoziţie. Dorinţa exprimată de domnul Antonescu, de a convoca un Congres extraordinar, vine- în principal- tocmai de aici, din dorinţa de a evidenţia că acei care doresc accesul necondiţionat la guvernare sunt marginali în partid. În subsidiar, reconfirmarea în funcţie oferă domnului Antonescu un plus de legitimitate şi atenuează presiunile din afară, îndeosebi pe cele dinspre PD-L.

Era, poate, de aşteptat ca la PD-L -partid ajuns cu sacii în căruţă, deţinând practic în totalitate puterea (preşedinţie, guvern, parlament)- parcursul să fie mai lin. Nu este chiar aşa şi este perfect explicabil. Există şi aici probleme. În primul rând, PD-L este un fel de coctail doctrinar. Peste grosul partidului -format din pedişti, adică social democraţi din1990 până deunăzi- s-a suprapus pătura liberalilor stolojenişti. Ba mai sunt voci care îi cheamă şi pe creştin democraţi -cât or fi ei pe aceste meleaguri- să se alăture marşului popular. În al doilea rând, PD-L -recent  născut, sub atracţia gravitaţională a preşedintelui Băsescu- nu a parcurs încă un ciclu intern de alegeri. În al treilea rând, politica de cadre -vezi multe din nominalizările pe funcţii din administraţie sau la candidaturile pentru alegeri- lasă de dorit. O spun explicit chiar pedelişti de frunte (europarlamentarii Preda şi Macovei). În al patrulea rând, luarea deciziilor în partid nu este transparentă. Voci temeinice şi avizate, precum cea a domnului Sorin Frunzăverede, acuză că partidul este captiv în mâna unui grup restrâns şi că, în mod paradoxal, tocmai  organizaţiile care au învins sistematic în alegeri sunt eliminate de la luarea deciziilor.

Îndreptăţit sau nu, în politica românescă “nu-i pace sub salcâmi”.