Adevăratele vuvuzele

    Campionatul mondial de fotbal s-a încheiat, modest, lipsit parcă de atractivitatea şi fastul precedentelor ediţii. Probabil, această a XIX–a Cupă Mondială va rămâne în memoria colectivă prin zgomotul asurzitor al vuvuzelelor. În Africa de Sud, acestea fac parte din atmosfera stadioanelor, încă din anii '90. Zgomotul produs a fost comparat cu cel emis de o turmă de elefanţi scăpată de sub control, cu cel al unui roi de lăcuste sau de albine sau cu urletul unui ţap dus la tăiere. Cuvântul “vuvuzelă”, definind o trompetă rudimentară de aproximativ un metru lungime,  provine etimiologic din limba zulu, unde „vuvu” înseamnă „a face zgomot”. Multe voci au solicitat interzicerea accesului suporterilor pe stadion cu această veritabilă armă auditivă. Argumentele  aduse, atât de oficialii echipelor participante, cât şi de televiziuni, susţineau că zgomotul produs face grea comunicarea şi concentrarea jucătorilor, fără să aducă nimic nou atmosferei, ca să nu mai vorbim de disconfortul telespectatorilor. În cele din urmă, şeful FIFA, Sepp Blatter, a acceptat că vuvuzelele reprezintă Africa şi nu trebuie înlăturate doar pentru că nu se pliază pe gustul europenilor.
    Cred că, pentru telespectatorul român, nebunia auditivă produsă de vuvuzele nu a reprezentat un disconfort major, dată fiind obişnuinţa acestuia cu prestaţia publică din societatea românească, îndeosebi cu cea a politicienilor. Dacă vreţi, lungul, sterilul şi, adesea, penibilul şir de intervenţii cu care politicienii ne bombardează zi de zi, pe toate canalele media, de cele mai multe ori pe probleme care nu au nimic comun cu agenda reală a cetăţeanului, induc aceeaşi impresie pe care o lăsa corul vuvuzelelor din tribunele sudafricane. Mult zgomot, lipsit de o minimă armonie, coerenţă şi valoare. Este ceea ce, din păcate, avem parte în viaţa politică de ani şi ani. De parcă, fiecare politican ar sufla din toţi rărunchi în câte o vuvuzea. Să exemplificăm. Nu mai departe de ultima săptămână, am avut parte, din plin, de trâmbiţat de vuvuzele politice.
    Preşedintele Băsescu a avut, între tradiţionalele deplasări pe la obiectivele calamitate, două intervenţii publice în nota, de acum, caracteristică domniei sale. Schema este simplă. Preşedintele identifică, şi nici nu e greu, câte o chestiune care nu merge cum ar trebui în societatea românească, o nominalizează şi, apoi, demască pe cei care se fac vinovaţi, în opinia sa, de respectiva stare de fapt şi , desigur, se delimitează de ei. Victime cad, de-a valma, dintre adversarii politici dar şi, de ce nu?, dintre tovarăşii săi de drum. De această dată, a căzut măgăreaţa pe guvernul Boc, pe tema creşterii TVA, şi pe senatorul Frunda, în legătura cu legea ANI. Oricum, vuvuzeaua prezidenţială transmite acelaşi tip de mesaj, unul care arată intenţia bună a domniei sale, împiedicată să se concretizeze de oamenii răi din jur, fie că ei sunt consilieri generali, fie parlamentari, fie membri ai guvernului.
    Miniştrii au suflat la rândul lor în vuvuzele, fiecare după mintea, capul şi pofta inimii sale: care referitor la reducerea cotei unice, care la renunţarea la ea şi la introducerea impozitării progresive, de parcă nu ar fi fost membrii aceleaşi echipe guvernamentale. Peste vuvuzelele lor, cea a prim ministrului Boc se aude parcă tot mai stins.
   Liderii opoziţiei nu s-au lăsat mei prejos, şi-au umflat bojogii şi au trâmbiţat în vuvuzele de mai, mai să se ia la trântă. Deşi au obiective comune: debarcarea cabimetului Boc şi limitarea puterii preşedintelui Băsescu, Ponta şi Antonescu au viziuni diferite privind modalitatea practică de atingere a acestora.
   Nici cei de la putere, din PD-l, nu s-au lăsat mi prejos, care mai de care trompeţind pe vuvuzelă mesaje care de care mai neaşteptate şi lăsând impresia că galeria pedelistă şi-a pierdut exerciţiul unităţii. Ultimele declaraţii ale liderilor Traian Iglaş, Florin Frunzăverde, Cezar Preda, Monica Macovei ilustrează clar tensiunea din partidul de guvernământ.
    Chiar dacă suporterii sudafricani au patentat folosirea vuvuzelelor pe stadioane,  chiar dacă producerea şi comercializarea vuvuzelelor a devenit afacerea profitabilă a chinezilor, cred că, adevăratele vuvuzele sunt cele virtuale,  vuvuzelele politicienilor români.