Un pic de ...Soljeniţîn: Partidele

     „S-a ajuns astăzi la situaţia că noi nu mai concepem viaţa politică fără partide, aşa cum pe cea personală n-o mai concepem fără familie.

      Troţki, o lună înainte de răsturnarea din octombrie, a declarat: ‹‹Ce este partidul? O grupare de oameni care obţine puterea pentru a avea posibilitatea de a-şi îndeplini propriul program. Partidul care nu vrea puterea este nedemn de a se numi partid››. [...]

      Totuşi, fenomenul însuşi al partidismului este foarte vechi şi de mult înţeles, încât deja Titus Livius scria: ‹‹Lupta dintre partide este şi va fi întotdeauna pentru popor o nenorocire mai mare decât războiul, foametea şi molimele sau decât altă mânie a zeilor››.

      ‹‹Partid›› înseamnă ‹‹parte››. A ne împărţi în partide înseamnă a ne diviza în părţi. Dar partidul ca parte a poporului – cui oare se opune el? Evident – restului poporului, celor care nu l-au urmat. Orice partid se străduieşte, înainte de toate, nu în folosul întregii naţiuni, ci pentru sine şi ai lui. Interesul naţional este astfel eclipsat de interesele partinice: în primul rând contează nevoile partidului legate de viitoarea lui realegere. Şi iată de ce, dacă a rezultat ceva folositor pentru stat şi popor din activitatea unui partid adversar, atunci se acţionează de îndată împotriva acestuia, cu toate forţele şi cu oricât consum de energii, spre a i se bloca susţinerea şi accesul la putere.

      Interesele partidelor, însăşi existenţa lor – nu sunt identice cu interesele alegătorilor. S. Krzyzanowski socotea că viciile şi chiar falimentul parlamentarismului se datorează tocmai partidelor – care ajung să nege unitatea naţiunii şi însăşi noţiunea de patrie. Lupta dintre partide devine mai importantă şi înlocuieşte căutarea adevărului şi rezolvarea problemelor . Această luptă se lasă condusă de prestigiul şi autoritatea partidului şi de scopul acestuia de a smulge de la adversari şi a-şi însuşi bucăţi cât mai mari din puterea executivă. Iar pe de altă parte, vârfurile partidelor politice se transformă inevitabil într-o oligarhie. Şi faţă de cine dau socoteală partidele – în afară de propriile lor ...comitete? Pentru că despre vreo instanţă de control în această privinţă nu se vorbeşte în nicio constituţie.

      Rivalitatea partidelor denaturează voinţa poporului. Principiul partinităţii oprimă deja personalitatea şi rolul ei, orice partid fiind o simplificare şi o vulgarizare a personalităţii. Omul are vederi, concepţii – partidul are o ideologie. [...]

      Niciun fel de rezolvare fundamentală a destinelor statale nu pare să  se afle pe calea partinică şi, ca atare, nu pare să poată  fi cedată partidelor. Cu proliferarea partidelor, ţara riscă  să fie anihilată, iar statul – buimăcit. Drept care nu trebuie să li dea ‹‹politicienilor profesionişti›› posibilitatea de a se erija în reprezentanţi ai naţiunii. Pentru toate cunoştinţele şi exerciţiile profesionale se impune să existe un aparat de stat competent.

      Orice fel de partide, ca şi orice fel de asociaţii şi uniuni, au dreptul, desigur, la existenţă liberă. Ele însă trebuie să fie deschise, înregistrate cu programele lor (după cum orice uniuni secrete, dimpotrivă, se cere să fie urmărite penal ca un complot împotriva societăţii). Dar s-ar cuveni să fie interzisă intervenţia partidelor în procesul de producţie, de administraţie, de învăţământ... Toate acestea sunt în afara politicii şi a partidelor.

      În orice fel de alegeri statale, partidele, ca şi diversele grupări independente au dreptul să-şi prezinte candidaţii, să facă propagandă pentru ei. [...] Totuşi, candidatul ales ar trebui să iasă, pe toată perioada mandatului, din partidul din care face parte şi să acţioneze numai pe seama răspunderii personale faţă de alegătorii lui.

      Puterea înseamnă o slujire sacră – şi n-ar trebui să  poată deveni obiect al concurenţei dintre partide...“ (Literaturnaia gazeta, 1990)