Treaba statului, domnule…

     A trecut deja multişor peste o sută de ani de când lumea râde pe seama replicii caragialeşti „Treaba statului, domnule, el ce grije are?...”

     Educaţia comunistă, mai ales, având de făcut să se cocoşeze liber consimţit conştiinţele şi umărul cetăţenesc sub grele răspunderi, iar pe de altă parte, trebuind să impună ideea statului sacrosanct, a exemplificat o culme a ridicolului prin felul conului Leonida de a înţelege instituţia statală republicană. Democratică şi modernă, care va să zică – a „boborului”, iar nu a „reacţiunii”.

     Numai că nu propriu-zis prin felul cum înţelege statul este Leonida comic. O fi cât se poate de adevărat că abolindu-se birul şi cu „lege de murături” pe deasupra devine greu pentru orice stat să plătească pensii şi lefuri bune. Şi totuşi, din mai multe motive, e destul de aşa cum zice Leonida, adică exact „Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el?...”

     Căci să vedem asta – evocând câteva cunoştinţe elementare în domeniu.

     Statul în sine este o abstracţiune. De un tip mai special. Metaforic, dacă vrem, o ferotenie alambicată, o ustensilă cu vintrele pline de maşinării, sisteme şi subsisteme, pârgii şi… – activabile, programabile, dirijabile, controlabile. Nesimţitoare, în consecinţă, ca orice unealtă. Şi care îţi poate tăia degetele de la picioare, ca sapa, ori te poate legăna în catifele mângâietoare cu aceeaşi nepăsare. Căci nu el, statul, face de fapt ceea ce, bun sau rău, crezi tu că de la el ţi se trage. Drept care el rămâne destul de insensibil şi de neafectat – îl înjuri ori îi dedici ode ori, ceea ce poate deveni şi util câteodată, te întrebi filosfic la ce foloseşte el, dacă… Ceea ce, desigur, poate deveni şi primejdios, întrucât întrebarea revoltată nu vizează statul în general, ci întotdeauna statul concret – acesta, al nostru de aici şi de acum, statul în care trăim.

     Dar statul este doar un instrument – unul proiectat, manevrat, comandat, pus să facă una sau alta. Deşi este adevărat că dezvoltă în burta lui cu maşini (invizibile şi nepipăibile, dar deloc diafane şi afurisit de colţoase) în primul rând ceea ce trebuie pentru facerea lui dominantă. Care facere, însă, n-o decide singur, ba chiar nici n-o decide el deloc – deşi uneori funcţionarea lui inerţială lasă impresia că ar avea iniţiativă. Dar nu. Proiectanţii, dirijorii şi controlorii, cei care l-au înzestrat cu putere sunt decideţii. Prin acţiune voluntara, conştientă, competentă, dar şi prin opusul acestora – şi aici se ascunde una dintre bube. Statul însă doar execută şi, eventual, scăpat de sub control, produce efectele oricărei maşini intrate în atare condiţie.

     Este un instrument statul – născut din aceeşi nevoie (dar şi dispoziţie şi ambiţie) a noastră de a ne rezolva problemele. Adică de a avea mereu totul în regulă în condiţii de efect maxim cu efort minim. Iar pentru asta, noi făpturi aievea, cu voinţă, trebuinţe, libertăţi, putere de judecată şi capacitate de opţiune şi de acţiune, în calitatea noastră de fiinţe sociale, procedăm din iniţiativă proprie şi în interes propriu la o cedare de autoritate şi la o delegare de atribuţii şi de competenţe către instituţia statală, care astfel şi numai astfel devine ceea ce este. Iar asta în cadre bine precizate, care implică reguli pe care le respectă ambele părţi contractante. Încât statul trebuie să facă întocmai şi la vreme ceea ce este împuternicit să facă şi n-ar trebui să facă niciodată ceea ce eu cetăţeanul nu l-am mandatat să facă. Şi tocmai de aceea, pe drept cuvânt, „Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el?...”

     Că, mai departe, se poate întâmpla şi altfel, ba chiar se mai şi  întâmplă?

     Dregatorii comandă nemijlocit statul, îl manevrează, îl strunesc, îl butonează. Servanţii lui– care se află şi ei la tabloul de comandă urmare a unei investituri, care se dobândeşte şi ea în baza unei examinări, pe seama unor competenţe…