Scrisoare de Craciun din Spania

“Draga prietene,

 
Dupa taceri grele, iaca ma scutur de toate cele si ma asez sa primesc sarbatori. Si sa imi amintesc de prieteni...
Afla de la mine lucru pe care il stii, ca asa se numara istoria, se numara cu numere nu cu cuvinte, si acum se implinesc, chiar astazi, 20 de ani de la Revolutia Romana. 
La Revolutie eram mindra de tara mea, “mamaliga” vulcanica, despre care strainii spuneau in general vorbe mari. Acum mi-e rusine de tara mea, de ceea ce face, de felul in care se vede de departe. O iubesc insa, asa, patata cum e, asa cu chilotii murdari, cum ii spun poetii ei cei tineri, care au dreptate, pentru ca toata durerea lor, si a mea, se vede in metaforele stridente ale unui popor strident. Si cind sintem nerusinati sintem stridenti, si cind sintem departe, la fel de stridenti raminem. Eu voiam sa vin la Bucuresti la Revolutie si sa mor pentru tara mea, asa patetic cum suna acum, mi-era dor de eroism adevarat, de maretie umana, de gesturi tragice si semnificative. A fost eroism adevarat si, oh! Doamne!, cite gesturi tragice au fost acum 20 de ani! Numai semnificatie nu au avut, asa cum nici noi nu avem acum. Traim fara semnificatie, legati tragic si eroic de aceasta Romanie inca verde, dar cu chilotii atit de ingrozitor de murdari. In chilotii Romaniei, s-au inghesuit toti “revolutionarii” scutiti de taxe, de plata biletelor de tren, avion, vapor, scutiti de rusine si remuscari, de rusine si constiinta. O Romanie umilita si de noi ceilalti, noi toti cei care nu ii schimbam naibii lenjeria, sa ii cumparam matasuri fine si parfumate, sau mai bine sa o lasam sa umble goala si zaluda, primitiva, necivilizata. Autentica.
Cei care au murit atunci cind noi am avut sansa sa supravietuim, sint eroii mari ai unui neam deloc eroic. O sa se vorbeasca in cartile de istorie despre ei. Nu in cartile romanesti de istorie, evident.
Acum cind Revolutia Romana implineste 20 de ani, exact in ziua asta, copiii mei, aici, departe, intr-o Spanie incredibil de inzapezita, aici unde alaturi de Mediterana, muntii au pudra de nea pe crestete, aici copiii mei amindoi au cistigat un concurs pentru felicitari de Craciun. Desenele lor vor fi incluse intr-un calendar tiparit de primaria de aici pentru anul viitor... Un concurs la care au participat toti copiii din provincie!
Si cind au primit premiile, in cadrul unui spectacol maiestuos, eu am plins asa, cu o durere mare, nici nu stiu cum sa o numesc, am plins de singuratate, de Craciun, de 20 de ani de la Revolutie, pe care, fara sa o fi cunoscut, copiii mei au celebrat-o prin premiile lor. Premiile lor de (…) pentru istoria cea mare, pentru Romania mea ingenuncheata, premiile lor absolut glorioase pentru istoria noastra mica, individuala, pe alocuri trista, pe alocuri tragica, pe alocuri vesela si bine-dispusa...
Nu pot sa doresc nimanui nimic de Craciunul acesta. Nici macar profesorilor care ma felicitau pentru reusita copiilor, nici macar studentilor mei care mi-au adus acum traducerile si au terminat-o cu obiectul meu, cu studiul limbii romane, cel putin pentru un timp. Eu nu pot sa o termin cu Romania mea, care continua sa ma defineasca, strident, cosmetic, tragic. Nici macar prietenilor mei, nici macar familiei mele... Nu pot sa va doresc nimic, desi avem brad (e pin mediteranean) ornat cu conuri aurite...
Nu pot sa va doresc nimic pentru ca sint si eu ingenuncheata si tragica, in istoria mea de (…), dar a mea, si pentru ca acum 20 de ani voiam sa mor pentru tara mea, si pentru ca acum ma doare toata jalea ei, si lipsa de onoare si de discretie si de valoare. Ma doare toata cosmetica ei ostentativa si toata durerea ei de cocota trecuta, in care zac nestiute comori adinci de bun-simt, de talent, de moralitate, de melancolie inspirata. Ma doare imposibilitatea ei de a se dezbara de mizeria pe care i-o aseaza pe fata o mina de netrebnici.
Ma doare ca nu merge telescaunul de la (…), la care viseaza 3 generatii de schiori, ma doare pirtia nereusita, atit de dramatic de mult asteptata ca pe o salvare a unui loc paradisiac, pirtia care urma sa ii dea stralucire si viata, pirtia pentru care s-a golit de padure un versant, s-a completat cu pamint o vale, s-a scobit un deal. Si pirtia asta e o istorie mica si individuala. De ce oare o resimt ca simbolica? Ma doare pirtia asta ceva teribil! 
Asa cum ma dor toti prietenii pierduti pe drum. Asa cum ma doare instrainarea de aici, ca singura ma fac vinovata de sentimentul de neapartenenta, dar aici nimic nu e al meu, si acolo totul e... Inclusiv chilotii murdari ai tarii mele, inclusiv pirtia nereusita. Traind aici e ca si cum as trai toata viata intr-un muzeu de instrumente muzicale, la care nu cinta nimeni. Sau intr-o carte minunata, cu o poveste colosala, pe care nu o inteleg pentru ca e in alta limba. E frumoasa Spania, e o minune Spania. Dar e in alta limba. Are alti oameni. Aici cuvintul "acasa" inseamna altceva... Si cuvintul "revolutie" tot altceva inseamna. Si cuvintul "eu" e altceva...
Brad, piine, lapte, coline, verde, tirla, fagul meu, istoria mea, strada (…), apartamentul, Maria Tanase, nebunul de Chilian, nebuna de Ada Milea, toate cuvintele astea aici inseamna radical altceva.
Si "Craciun", la fel.
Asa incit, daca ti-oi spune "Craciun fericit!", nu stiu nici eu ce or mai insemna cuvintele astea..., daca or fi fiind aceleasi cu cele de acolo, sau altele contaminate cu cele de aici.
 
"Dor" e un cuvint de o nesfirsita tristete. Si cuvintului "dor" ii dedic sarbatorile mele. 
 
Prietenilor ramasi, le doresc instrumente muzicale in plin concert!”