O politicală.

Întrucât, în general, nu există – să nu ne înşelăm ori să ne lăsăm înşelaţi – practică socială cu totul ruptă de palierul relaţiilor de putere. Pentru că, apoi, vin alegerile – prilejul cel mai potrivit pentru o facere politică propriu-zisă a cetăţeanului obişnuit. Dar mai ales pentru că dinspre cotloanele puterii s-au pornit brusc vântoase tari. Şi parca de un fel nou, puţin cunoscute, doar citite prin cărţi. De-ţi vine să te întrebi: se schimbă oare clima? Să se dea peste cap punctele cardinale? Oricum, lumea s-a răvăşit şi s-a vânzolit ca frunza vrăiştuită de toana toamnei. Iată, a nins la Cluj, insistă alarmate jurnalele de ştiri. Iar analiştii se miră de câte pot să cadă toamna la pământ pe nepusă masă.

Ce ar fi de zis? Multe, fireşte, ca întotdeauna. E drept că nu mai multe decât de făcut.

În ce mă priveşte, însă, doar o subliniere cu creion subţire, pe scurt. O întrebare, de fapt. Pe o idee veche – dar ce-i nou sub soare? Mai ales in politică. Veche ideea, dar fără să fi deschis destulă pârtie, mi se pare mie.

Chestiunea e oarecum din clasa dilemei cunoscute cu întâietatea în lume a oului sau a găinii ouătoare. Atâta numai că dacă în raport cu spaţiul vital galinaceic, soluţia de un fel sau de altul la problemă rămâne o gratuitate, joc pur al minţii stăpânului de ouă şi de găini, răspunsul la întrebarea despre întâietate în tărâmul politic îşi asociază imediat şi obligatoriu lucruri grave precum legitimitatea, îndreptăţirea, autoritatea. Puterea însăşi poate fi mai mult sau mai puţin puternică în funcţie de acest răspuns – chiar dacă dintotdeauna şi pentru totdeauna spusa, privirea şi gestica politicianului democrat există ca să ascundă nesiguranţa acestuia şi golul lăuntric şi ca să-l acrediteze ca înfipt bine într-un pământ tare. Şi nu neapărat pentru că politicianul se adresează necontenit unor proşti – deşi e şi aşa ceva în discuţie câtă vreme el crede că mai este mereu loc de plantat convingeri –, ci pentru că jocul pe terenul politic este unul al forţei, abilităţii, capacităţii persuasive. În fond, politicianul care te minte senin şi zâmbindu-ţi angelic trebuie privit ca probă de democraţie. Tiranul nu are nici dispoziţie şi dexterităţi pentru atare spectacol, dar nici nevoie să le aibă. Încât, aşa stând lucrurile, sintagma politician democrat este, de fapt, pleonastică. Doar că, întocmai unui drum, democraţia nu este un scop în sine decât atâta vreme cât se află în construcţie. După aceea devine cale, mijloc, ustensilă. Iar pe drum pot merge limuzine, tancuri, cotigi…

Să  revenim însă. Va fi fost mai întâi în lume alegătorul cu pretenţiile, votul şi alegerea lui sau alesul?

Politicianul este, de pildă, iliescian – indiferent ce înseamnă asta – şi votanţii lui îl urmează necondiţionat, devenind iliescieni până în măduvă, sau prestatorul de vot este el perestroikist, iar politicianul abil identifică în popor acest conţinut şi se îmbracă şi se mişcă public în consecinţă?

Un golan, un şmecher, un impostor, un analfabet ajung în capul unor treburi publice pentru că îşi pun însuşirile la muncă şi se caţără până unde îşi propun să ajungă? Ori mai cu seamă pentru că alegătorul îşi dă votul celui care îi seamănă sau i-l refuză celui cu care simte că nu are nimic în comun?...