Noe

Îndată după Anul Nou, la începutul lui 2010, într-o joi pe la amiază, pe ger, vine Dumnezeu la Noe – care trăia liniştit, fără cablu şi mobil, undeva într-un cătun de munte.
- Noe, zice Domnul, pământul s-a umplut iarăşi de răutate şi oamenii m-au uitat. Numai politică şi chermeze peste tot. Îl laudă pe Boc al lor mai mult decât mă cinstesc pe mine – unde s-a mai pomenit una ca asta?... Şi ce alegeri au făcut ăştia din Carpaţi, ptiu!... Auzi, vreau să-ţi construieşti numaidecât o nouă arcă, pentru că potopul va veni în scurtă vreme. E musai. Şi să iei iarăşi din fiecare specie câte două exemplare, mascul si femelă.
- Şi din politicieni, Doamne?
- Şi dintre ei, Noe. Dar să-i alegi, nu ca până acum. Şi repede, că nu ai la dispozitie decât şase luni. Nicio zi în plus!...
Exact la şase luni, se uită Dumnezeu pe pământ – printre norii groşi din care curgeau deja de vreo două săptămâni ploi grele – şi-l zăreşte pe Noe plângând în livadă, sub nuc, printre scânduri şi bârne.
- Noe! Sunt pe cale să încep potopul – unde ţi-e arca ?
- Iarta-mă, Doamne, nu te-am neglijat şi nici nu ţi-am nesocotit porunca, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp pe aici…
- Cum asta?
- Mi-a trebuit autorizaţie de construire, Doamne, şi a durat. Avize şi avize şi umblătură şi aşteptări şi semnături şi atenţii… Şi ba mă tot cert de vreo patru luni cu un inspector de la ISU, pentru un sistem antiincendiu, ba Primăria mă dă în judecată pentru că n-am respectat PUG-ul localităţii. Cică aş fi încălcat normele de urbanism. Pe urmă, regia de electricitate mi-a cerut să pun ipotecă pe arcă în vederea acoperirii costurilor de mutare a liniilor de înaltă tensiune care trebuie date la o parte din calea arcei când va fi să fie lansarea la apă. Degeaba le-am spus eu că vine marea la mine, nu merg eu la mare – că nu m-au crezut. Mi-au zis râzând că să las legendele. Şi ca să fac rost de lemn a fost o problemă. Este interzis, Doamne, să tai lemn din pădure. Din mai multe motive – inclusiv pentru că acolo trăieşte bufniţa cu pete, care este ocrotită de lege. Şi a trebuit să-i conving pe ecologişti şi pe cei de la protecţia animalelor că vreau să tai lemnul tocmai ca să salvez bufniţa cu pete. Dar şi ăştia au râs de mine. Şi m-au batjocorit, Doamne. Fugi, moşule, cu balivernele astea de elefant comunist, că ai minţit destul, ai tăiat destul pădurile patriei şi ne-ai lăsat pe noi, generaţiile tinere, fără vegetaţie – de aceea avem zilnic inundaţii... Şi nici n-au vrut să steie, Doamne, de vorba cu mine. Şi când am început să adun animalele, altă belea, că iar am fost dat în judecată. Nu ştiu ce grup de alţi activişti şi militanţi… M-au reclamat că aş avea intenţia să ţin animalele sălbatice sechestrate impotriva voinţei acestora şi că, auzi, să aduni atâtea vietăţi într-un spaţiu aşa de mic, asta este o cruzime barbară, de pe vremea lui …Noe. Pe urmă alţii, că nu am voie să construiesc arca fără studiu de mediu, ca să se vadă implicaţiile potopului şi mai ales impactul lui asupra turismului. Şi încă mai am, Doamne, un proces în derulare, deoarce aş fi adus prejudicii de imagine nu ştiu cărei minoritaţi etnice căreia am refuzat să-i angajez pe şantier un reprezentant. Iar Blocul Naţional Sindical mă împiedică să-mi pun copiii la lucru, pentru că i-aş exploata. Şi Inspecţia Muncii – că băieţii mei nu sunt autorizati în construcţia de ambarcaţiuni. Şi ca să fie răul şi mai rău, Fiscul mi-a sechestrat bunurile. Pe toate. M-a acuzat că aş vrea să părăsesc ţara cu animale rare fără să achit taxele legale. Şi altele şi altele! Încât, Doamne, iarta-mă, dar îmi trebuie pe puţin 10 ani ca să fac ce mi-ai poruncit. Dacă nu cumva cedez nervos între timp. Ori chiar dau ortul popii de trudă şi de obidă – cum bag de seamă că are de gând să facă multă lume de pe la noi.
Şi atunci cerul se lumină brusc, norii dispărură şi soarele străluci pe cer ca într-o zi bună şi obişnuită de iulie.
- Doamne, zise Noe, să înteleg că te-ai înduioşat şi nu ne mai distrugi…?
- Nu, bătrâne, nu mai e nevoie. Mi-au luat-o alţii inainte...