INTERVALUL: 05.02.2012, ora: 18:00 - 08.02.2012, ora: 10:00

Deci…

Din vremurile care o cer – şi oare care din vremurile noastre să n-o ceară? – am ieşi, n-am nicio îndoială, mai în câştig (iar ăsta, câştigul, al naibii ne mai fierbe pe toţi fiii naţiei române, să nu păcătuim nerecunoscând onest că e aşa!) dacă am deprinde cuviinţa de a-i chestiona în lucrurile încurcate pe cei cu ştiinţă dovedită în de astea. Nu întorcându-ne în urmă, nicidecum, ci păşind înainte, căci să ai încredere în înţelepciune şi în învăţătura ştiutorilor înseamnă sigur să mergi înainte. Aşa e, cel puţin, pe la alţii – care o duc bine. Mai cu seamă dacă s-a întâmplat şi ca şcolirile şi viaţa, câte şi cum or fi fiind ele, să te fi înzestrat cu o brumă de ascuţime disociativă. Chiar golănească, precum ne vor fi modelat-o uzul în ascetisme neconsimţite şi colectivisme nechemate, dar capabilă să intre în acţiune negolăneşte.

Şi iată într-aceasta, spre exerciţiu numai, câteva spuse ale lui G. Călinescu pe o temă care ne pasioneză fără excepţie, fără pauză şi fără leac: a specificităţii noastre.

„Mulţi, fiindcă Maiorescu a ironizat pe ardeleni, uită că el însuşi a fost ardelean şi cred că spiritul critic nu-i propriu românilor centrali [n.n.: adică reprezentativi pentru rasă, pentru sufletul etnic, ardelenii şi subcarpatinii – nu exclusiv, dar în primul rând.

Nu le e propriu criticismul analitic, dar critica constructivă le aparţine. Românul, în general, deşi cu simţul glumei, e serios, măsurat. Zeflemeaua nu-i place. Aşa se explică de ce opera lui Caragiale, spre mirarea multora, nu e gustată îndeajuns pe toată întinderea naţiei.

Dacă ţine să se dezvolte în înfrăţire cu geografia, ar fi iarăşi greşit să se interpreteze asta ca apatie. Este una din prejudecăţile curente. Românul e constructiv, stăruitor şi priveşte tăcut şi cu interes progresele altora, împrumutând tot ce simte că îi e realmente util. Falsa apatie e o criză de deznădejde. Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ de seismica politică, a căpătat prudenţe şi construieşte minuscul, solid şi pitit la munte. Ei îi e frică să atragă atenţia aruncând clopotniţe spre cer.

Maiorescu simbolizează spiritul românului central: interes pentru tot ce e adevărat, sănătos, fie şi mai modest, repulsie pentru complicaţiile inutile, acţiune critică exercitată numai ca un control al principiilor de bază cu evitarea analizei (gen egoist de expresie a personalităţii criticului) care poate să zdruncine încrederea în faptă.

Românul central, ardeleanul mai ales, suportă mai greu critica nervoasă…”

Exerciţiu numai, spuneam. Ceea ce, însemnând obligatorie zăbavă între atare fapte, nu presupune că, dincolo de consideraţie (şi cum să mergi înainte cu câştig dacă ai cultură şi n-o frecventezi?), n-ar fi îngăduită constatarea, să zicem, că intelectualii, de orice renume, nu sunt cititori în zodii, nici ghicitori în stele şi nici infailibili. De asemene, că n-ar avea propria lor înclinaţie facilă şi că n-ar fi apţi de producţii naive. Dar mai ales, că, în preajma spusei lor, n-am putea râde sănătos câteodată. Poate şi întrucât, la noi, s-o fi întâmplând mai des nu doar ca realitatea să întreacă ficţiunea, dar şi ca evoluţiile realităţii să modifice imprevizibil sensul celor mai serioase demonstraţii.

Pentru că, auzi: seismica politică pune periodic la pământ munca românului!... Care român – fireşte, cel reprezentativ – „a căpătat prudenţe şi construieşte minuscul, solid şi pitit la munte”. Iar dacă e cazul, tot prudent şi româneşte, vreo Americă la drum de seară, o funcţie publică până la uitarea uitării înseşi…

23:18
miercuri, 23 septembrie 2009