Deci.... (5)

Iată, însă, mă văd obligat să mă întorc la rădăcina chestiunii şi să reiau interogaţia asupra ei. Să mă întreb nu, propriu-zis, dacă biciul educativ n-ar fi cumva mai bun decât persuadarea blândă, paşnică, în duioşii, la cultură, la civilizaţie şi la creaţie. Dacă n-ar fi biciul mai potrivit, mai eficient decât acţiunea de atragere prin răbdătoare şi stăruitoare captare a bunăvoinţei spre valorile care integrează în lumea deja făcută şi în efortul de a-i continua facerea.

Dar nu aşa, nu pentru asta. E cert şi definitiv că biciul nu produce cultură şi civilizaţie, dresajul nu este cultural şi creativ. Ca atare, nu este uman.

Mă  întorc, de fapt, ca să mă întreb de ce sunt strâns cu uşa – uneori până la disperare şi până la sentimentul că nu mai am nicio şansă – să mă îndoiesc de felul roadelor mele şi de rostul travaliului meu. Strâns de realitatea însăşi, iar nu de vreo pornire capricioasă personală, trebuie ştiut faptul. De întâmplări dure şi numeroase din jur ai căror actori sunt cei pe care trebuia să-i înalţe zbaterea mea.

Pentru că dincolo de sala în care îmi fac exerciţiul dăscălesc (lucrând la edificarea puilor altora – nu în cine ştie ce recunoaştere, dar acesta e un alt subiect), îndată ce ies, adică, dintre ale mele şi păşesc în lume, sunt ars cu biciul peste ochi, peste mâini, peste tot. Fără să mă pot apăra – desigur, altfel decât lăsându-mă să cad în mine însumi, dezamăgit – şi fără să mi se ia apărarea. Ba încă încasând, destul de des, reproşul că nu mi-am făcut bine treaba. Reproş de care, iar, nu am cum să mă apăr, întrucât cei care mi-l adresează sunt frecvent oameni serioşi, respectabili, credibili. Şi sunt mai ales – ei înşişi, la rândul lor, ca şi mine – brăzdaţi în toate felurile de lovituri de bici. Acelaşi bici aspru, neîndurător – pe care eu nu-l folosesc, dar care este folosit împotriva mea.

Cum anume?

Păi este exact un bici care mă croieşte de văd stele verzi rezultatul, să zicem, al unor alegeri în care decizia o iau – pentru mine – cel care cumpără şi cel care vinde votul pe un flecuşteţ, pe doi bănuţi, pe un rachiu, pe o mică minciună care te miri că mai poate face victime, pe o înşelăciune reluată, repetată. Un târg infam, posibil prin împrejurarea că amândoi, vânzătorul şi cumpărătorul din acest comerţ cu ani de viaţă şi cu suflete şi speranţe de oameni, nu înţeleg deloc ceea ce fac şi nu înţeleg, în fond, nimic din lume – afară de nimicul din meschinul lor interes imediat – şi, drept urmare, pot fi oricât de nepăsători şi de iresponsabili.

Şi am motive, dorinţă şi argumente să mă apăr – eu, dascălul – măcar de reproşul că acest concetăţean al meu este rebutul imputabil al muncii mele. Dar şi de biciul lui peste ochi ar trebui, până la urmă, să vreau să mă apăr – întrucât democraţia este una şi populismul în numele democraţiei este alta. Şi va trebui să le disociem cândva ferm. Tot aşa cum va trebui să disociem până la urmă şi între noi şi alţii – aceia cu care vrem neapărat, dar fără destul temei, să părem asemănători.

Nu, nu sunt eu primul vinovat de situaţie. Eu sunt doar primul plătitor al oalelor sparte. Vina e a unei societăţi care nu preţuieşte cât se cuvine educaţia, cultura, şcolirea – adică dătătoarele de putere de înţelegere a lumii, discernământ, responsabilitate. Însuşiri omeneşti întotdeauna şi peste tot ţinute la loc de cinste în comunităţile serioase.

Căci dacă acestea ar fi preţuite cât de cât, n-ar fie egal votul netrecutului prin şcoală cu al licenţiatului, al abia promovatului câtorva clase obligatorii cu al academicianului. Pentru că democraţia, puterea poporului, este un exerciţiu sortit eşecului (putând deveni orice – o formă goală, un fals, o dictatură disimulată) fără capacitatea practicanţilor ei de a o înţelege, în absenţa discernământului şi a responsabilităţii.

Or, iată-mă cu destinul hotărât în acest fel!...