Deci… (4)

 Încât s-ar cere reformulat. Aceşti copii minunaţi, să zicem, şi imbecilii între care, deşi de-adevăratelea minunaţi, copiii în cauză cresc, trăiesc şi precum florile se ofilesc şi se trec, cu parfumul, culoarea şi candoarea lor cu tot. Aceşti copii minunaţi şi imbecilitatea eternă şi de nimic stânjenită din jurul lor. Sau aceşti copii minunaţi şi povestea imbecilă, mereu şi la nesfârşit aceeaşi, care se ţese pe seama lor…

Şi iată, astfel, poate că ceva-ceva mai restrâns totuşi ca întindere, un posibil titlu de impact jurnalistic cert – dur, dar pe măsura rigorilor economiei de piaţă. Sigur însă, foarte sigur – şi de aceea dur, ca să zgâlţâie, dacă mai are pe cine –, o temă de meditaţie. Pentru noi, părinţii, pentru noi, dascălii, pentru noi, adulţii. Pentru noi, toată lumea.

E o ştire la originea acestor rânduri – una pe care mi-o livrează matinal radioul din maşină în drum spre serviciu. Precum că nu ştiu ce liceu – îl ştiu, de fapt, l-am reţinut, dar nu contează în discuţie de faţă – produce sute de olimpici care aduc anual zeci şi zeci de medalii. Adică tot atâtea recunoaşteri externe ale capacităţii, înzestrării intelectuale, inteligenţei, geniului nostru etc. etc. Dar pe care societatea, clasa politică, poporul le ignoră.

Nu, însă, nu e vorba de reproşul aproape curent, loc comun naţional – şi adresat cui şi de ce? – că, de exemplu, în vreme ce sportivii (unii, numai unii totuşi, numai din anume sporturi) sunt recunoscuţi public ca cetăţeni merituoşi, care au adus faimă naţiei, şi primesc laude şi premii, iar pe alţii, nu mai puţin merituoşi, nu-i bagă nimeni în seamă. Olimpicii, elevii şi studenţii cu rezultate de excepţie, ba chiar mai departe, artiştii, cercetătorii, savanţii.

Dar nu e vorba de aşa ceva – întrucât niciunul, în opinia mea, dintre aparţinătorii numitelor tagme, dacă este membru autentic al breslei lui, nu face ceea ce face spre a căpăta laude şi premii. Chiar dacă vrea şi are nevoie de recunoaştere, chiar dacă vrea şi are sigur, ca noi toţi, nevoie de bani – şi pe drept cuvânt. Şi chiar dacă niciunui pământean nu-i pot fi vreodată neplăcute – cauzatoare de rău, nici vorbă – aplauzele şi admiraţia celorlalţi pământeni.

E vorba de faptul că toţi cei în discuţie, dar şi noi toţi până la urmă, indiferent dacă avem geniu sau nu, dacă suntem campioni sau mânuim (responsabil insă şi în dăruire) cea mai comună unealtă, toţi avem nevoie de acelaşi lucru: o lume care să ne recunoască înzestrarea, munca şi produsul şi care să ne preţuiască şi să ne răsplătească pentru ceea ce suntem şi pentru ceea ce facem. Că, după aceea, unele daruri, îndeletniciri şi produse au o vogă a lor, o anume popularitate suplimentară, au o căutare mai mare, conjuncturală ori nu – asta e altceva, cu totul altceva.

Nu asta e problema. Problema noastră este să avem o societate înzestrată structural cu simţul şi cu nevoia valorii şi care să practice liber consimţit acest simţ. Iar o asemenea societate, din păcate, noi, românii, n-o avem. De ce anume – putem discuta. Dar n-o avem. Trăim cârpit din acest punct de vedere, imitând şi improvizând în perpetuă şi păguboasă impostură.

Şi de aceea sună gol şi chiar deşănţat sintagma „aceşti copii minunaţi”. Pentru că, exact minunaţi fiind copiii – toţi, unii mai minunaţi decât alţii –, şi ce dacă?...

La ce le foloseşte? Şi mai ales nouă, adulţilor, la ce ne foloseşte că sunt minunaţi? Ca să ne pună probleme de neadaptare şi să-i înecăm cu propria mâna – părinţi, fraţi, bunici, profesori, administratori, guvernanţi – în mocirla proprie, într-un cvasigenocid continuu şi nebăgat în seamă? Ori, ceea ce nu e deloc altceva, să-i sfătuim şi să-i ajutăm să-şi ia lumea-n cap şi să trăiască, oricât de realizaţi profesional şi material, suferinţa altei neadaptări, a înstrăinării, a depărtării?...

Aceşti copii minunaţi – pe care societatea nu-i vrea, nu-i preţuieşte, nu-i poate duce în spate – sunt, de fapt, aceşti copii profund nefericiţi!

Ori poate să avem curajul să ne uităm în jur şi să-i contemplăm pe adaptaţii de succes?...