Deci... {2}

 Şi va consemna asta, desigur, cronicarul valah în letopiseţul lui. Căci există întotdeauna un cronicar şi letopiseţul aferent. Întocmai uleiului care în lecţiile invăţătoarei iese deasupra şi pluteşte pe suprafaţa apei. O va consemna cel mai probabil alb, neutru, detaşat. Deşi ipoteza limbajului angajat şi viu colorat nu se exclude. Întrucât...

Dar mai bine lasă. Unul dintre cei înscrişi în cursă – cel puţin unu şi să sperăm că şi cel mult unu – va conduce o vreme ţara şi se cuvine să fim respectuoşi. Chiar şi din prudenţă.

Prin urmare, ce va fi notând oare cronicarul în letopiseţul lui?

De pildă, că în 2009, spre iarnă, la vreme de criză de toate mamele şi în multă zarvă, precum zic unii că ar fi dintotdeauna prin partea locului şi întru totul conform cu firea din veac foarte politică a localnicilor, împlinindu-se sorocul legiuit şi trebuind să se pronunţe democratic poporul asupra următorului locatar al Cotrocenilor, înscrisu-s-au spre a fi crucificaţi şi a pătimi electoral nouă cetăţeni. Nouă!

Toţi bărbaţi unul şi unul, toţi sănătoşi, voioşi, voinici şi dornici, de asemenea toţi, să umple de bine, cât ai clipi, meleagurile străbune şi glia strămoşească. De-ţi era mai mare dragul să-i asculţi şi să-i vezi arătându-se, să-i vezi şi să-i asculţi vorbind. Iar românii pe drept cuvânt nu mai pridideau să se mire de câte şi câte s-ar putea face pentru binele lor şi ei habar nu avuseseră de nimic. Şi cel mult câte un sfert de ceas pe zi dacă-şi îngăduiau să absenteze viitorii alegători de la lecţiile despre binele lor viitor obligatoriu predate la televizor, pe net şi în presa de campanie – netrădând şi nechiulind propriu-zis nici atunci, ci doar ocupându-se un pic de ei înşişi. Egoist, e-adevarat. Căci se zvonise că binele postelectoral ar urma să fie ridicat de fiecare cap de familie în saci, iar aşa stând lucrurile, oamenii s-au pus pe achiziţionat saci şi capi de familie. Cu urmări foarte bune pentru producţia de saci şi de bunuri care se vând ambalate în saci din felurite materiale, se înţelege că şi pentru comerţ, apoi pentru activitatea stării civile şi nu numai.

Şi era deja bine şi tot mai bine cu cei nouă candidaţi.

Încât – consemnează cronicarul mai departe un fapt concret, un detaliu de epocă, probabil că resimţit ca necesar în ordinea ilustrării pregnante, convingătoare – devenise aproape celebră în zilele campaniei electorale prezidenţiale din 2009 aritmetica elementară şi anonimă, un fel de folclor pe regula de trei simplă, conform căreia, potrivnic părerii cârcotaşilor, numărul candidaţilor la preşedinţia republicii nu e nicidecum prea mare, ci dimpotrivă, foarte mic.

Raţionamentul intrat în circulaţie: iată, cu nouă ne este deja cu mult mai bine decât cu unu singur – ceea ce înseamnă că, simplu şi cert, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.

Nouă  înseamnă un candidat prezidenţial la circa 2,4 milioane de români. Dar dacă am fi chinezi? Am avea aproximativ 580 de candidaţi. Dacă am fi indieni – circa 470 de candidaţi. Americani – cam 125...

Doamne, cât bine!...