Căci...

Nevinovaţi, caşti, curaţi, puri, imaculaţi mereu. Ca îngerii de albi şi de uşori la cuget şi la simţire toţi. Plutitori în slavă. Şi gata oricând, fireşte, să judecăm pe oricine – de bună seamă că numai şi numai îndreptăţit şi drept. Ireproşabil. Şi să ridicăm piatra ca să-l lovim cu ea în moalele capului pe păcătos. Pe, desigur, prihănitul de alături. Cel din pricina căruia lucrurile nu curg unde, când şi cum se cuvine. Unde, când şi cum trebuie.

Cuvântul vine din ucraineană, s-ar zice, ori are o rudă apropiată pe-acolo – şi mi se pare ciudat că e aşa. Poate că tocmai unde împrejurarea refuză, cel puţin pentru mine, să releve vreun sens. Ori pentru că trebuia să fie autohton, să fie scorneala noastră, căci prea suntem o naţiune de neprihăniţi. Nevinovaţi, caşti, curaţi, puri, imaculaţi mereu. Ca îngerii de albi şi de uşori la cuget şi la simţire toţi. Plutitori în slavă…

Atâta doar că, dacă nu e nimic rău în asta, nici vreun bine nu ameninţă să vină de aici.

Nu are cum, pentru că, de fapt, fără prihană şi cusur este pe la noi doar fiecare pentru sine însuşi. Toţi ceilalţi, cu excepţia mea şi poate că încă a câtorva pe care eu îi vreau ca mine şi îi tolerez în preajma mea, sunt plini de toate păcatele ştiute şi neştiute ale lumii.

Avem, slavă domnului, vorbe de duh care să ateste că ne vom fi conştientizat, măcar pe ici şi pe acolo, meteahna şi că nu vom fi fiind cu totul neputincioşi, ca spirit critic, dinaintea acestui beteşug al nostru. „Râde hârb de oală spartă”, spre exemplu, ori vorba cu văzutul paiului din ochiul celuilalt şi nevăzutul bârnei din ochiul propriu.

De n-or fi cumva şi acestea, până la urmă, produse ale aceleiaşi generale şi intratabile neprihăniri…