Căci (2)

Sau, şi mai cu efort minim şi efect maxim (după legea de neocolit nu doar a acţiunii umane, conştiente, ci a viului), „Kci” sau „Kc”.
Ori poate că altfel, chiar cu totul altfel, pentru că, mărturisesc, nu cunosc regulile, dacă ele există, ale acestei scrieri decât din întâmplătoare ciupiri cu coada ochiului. Motivat – acest gest al meu de părinte grijuliu, de învăţător deformat profesional sau de poliţist de proximitatea scrupulos la datorie, amendabil moralmente – prin mirarea datorată îndeobşte ciudăţeniilor.

Şi, prin urmare, cu riscul de a-mi trăda ruşinos ignoranţa în materie: „Kac („Kci” sau „Kc”) s nop m ashtep k n poth svin :((  lantaln cu tn :/ k mer l paty k az sodath drum  l paty :/... Şi: :-*l-)8->:-q:):-c#:-s<):)>:) etc. etc…

Dar şi, alături de acest fel de produs al comunicării lingvistice scrise a ultimilor ani şi chiar înaintea lui, enorma cantitate de agresiune de toate mamele contra vorbirii …bune, a scrisului bun, a culturii – în înţelesul ei obştesc, iar nu de cine ştie ce elevaţie şi supărător pentru popor şi pentru mulţi dintre conducătorii lui, tot mai supărător elitism…

Acum, eu ce să zic?
Ştiu foarte bine că în acţiunea de comunicare, cel mai important lucru este să reuşeşti să comunici. Mai ales într-un astfel de moment de accentuare exacerbată a cauzei de eficienţă, de renunţare până la abolire, tocmai de aceea, la interesul pentru detaliu, nuanţă, fineţuri, gratuităţi. La fel, ştiu foarte bine că nu norma Academiei decide în materie de limbă, ci uzul. Adică vorbirea, practica lingvistică nemijlocită. Voroava cronicarului, producţia verbială de fond, care îi implică nediscriminatoriu pe toţi vorbitorii, de la academicienii adevăraţi la analfabeţii veritabili. Ba chiar – fără ca faptul să fie paradoxal – cu deosebire pe ultimii. Asta şi pentru că în uzul lor natural, viu, nesintetic, aceştia sunt frecvent creatori, dar şi pentru că asta e ...democraţia naturii. În facerea limbii pot fi (şi sunt de regulă – exact ca în facerea politică democratică!) mai importanţi analfabeţii decât filologii şi decât doctorii în ştiinţe. Atâta doar că se întâmplă, compensator, că unii dintre aceştia din urmă să se regăsească şi printre aceia...
Dar ştiu foarte bine, ca să revin, că greşeala de limba e doar o abatere – care poate deveni oricând normă. Precum în cazul cunoscutului „avocat”, să zicem. Drept care, mai departe, nimeni nu va fi vreodată, să sperăm, executat pentru o greşeală de limbă. Dar nici, de asemenea, să sperăm, pentru fapte de insistenţă şi zabatere în legătură cu apărarea normelor, a corectitudinii, a proprietăţii, a frumuseţii limbii în faţa abuzurilor, extravaganţelor, invaziilor, agresiunilor de toate felurile.

Căci limba – ceea ce iarăşi ştiu – este cultură, iar uzul şi regulile sunt civilizaţie. Adică averi identitare adunate în timp, achiziţii esenţiale, definitorii – în care dând cu piciorul, loveşti adânc în tine însuţi. Şi nu vreau să spun că nu există şi că n-ar avea dreptul să existe atare tendinţe şi tentaţii. Dimpotrivă. Doar că pe cât este de natural asaltul continuu contra normelor, valorilor consacrate şi pricipiilor, pe atâta este de naturală şi funcţionarea angrenajului conservativ, a sistemului de apărare, de promovare şi de perpetuare a acestei achiziţii patrimoniale fundamentale. Iar dacă atacatorii redutei normative sunt ştrengarii lingvistici (cu poeţii printre ei), coloneii apărării sunt academicienii, iar din statul lor major şi din trupă fac parte, fireşte, filologii, umaniştii în general, doctorii în orice ştiinte, dascălii. Într-un cuvânt, cultivaţii. Adică oştenii conştienţi ai valorilor culturii majore.
Şi mă mai mână în tranşee, într-un chip ciudat şi nu uşor de explicat, pe lângă crezul şi condiţia mea, un fel de nostalgie de om din alte vremi. E o poveste la mijloc – una care s-ar putea ca multora să le fie deja inaccesibilă. Cu un bărbat, simplificând, pe care l-am auzit cândva, în alt secol, răstindu-se în telefonul clasic: „Că, fă, fire-ai tu a dracu, bag mâna pe fir şi te strâng de gât!...”. Ceea ce mi s-a părut pe atunci absolut minunat şi unic şi de nedepăşit sub mai multe aspecte profesionale şi neprofesionale. Or, iată ce s-a ales şi din această minune...

Că, acum, din pricina participării la această rezistenţă se supără şi mă ceartă primarul – pentru încăpăţânarea mea prostească de a ţine la un fleac precum ortografia –, că mi-am dezamăgit şi mi-am întors pe dos şeful (până l-am obligat să mă treacă în frunte pe lista de concedieri şi să ceară imperativ excluderea mea din orânduirea socială), că mă persiflează pe tema asta prietenii, colegii, vecinii, că?...
Ştiu şi că fiecare trebuie să-şi poarte crucea. Încât, uite aşa, n-am să fac nicicum o listă a greşelilor frecvente ca să le folosesc eu primul...
Întrucât, însă, mă preocupă totuşi propăşirea patriei, propun ca, în scopul eliminării din viaţa noastră a acestei surse suplimentare şi inutile de tensiune, guvernanţii cu lipsuri la ortografie şi la cultura generală minimală să susţină pensionarea grabnică a tuturor celor care persistă şi recidivează în pretenţii ortografice şi culturale. Faptul n-ar greva decât aparent bugetul, întrucât pensionarii în cauză fie că ar muri de moarte bună foarte repede, neputând supravieţui din pensia lor (iar dacă se apucă de agricultură, cu atât mai bine!), fie că s-ar sinucide la fel de repede şi din aceeşi cauză...